Speranța de viață după 65 de ani pentru femeile și bărbații din România a scăzut anul trecut la cel mai redus nivel din ultimii 12 ani, potrivit datelor publicate de Eurostat. Astfel, pentru vârsta a treia, au mai rămas 17,7 ani în cazul femeilor (de la 18,6 ani în 2019) și 13,5 ani în cazul bărbaților (de la 14,9 ani în 2019).
Pentru a vedea cum a evoluat acest indicator critic în perioada 2009 – 2020 în context european, am selectat vă prezentăm situația câtorva state din regiune și din cele mai mari state ale Zonei Euro. Se poate observa că bărbații români au pierdut cam o zecime din anii de pensie după vârsta legală iar femeile aproximativ 5%, evoluția mai nefastă având doar polonezii.
Reamintim că speranța de viață la naștere și speranța de viață după vârsta de 65 de ani sunt semnificativ diferite, explicația fiind că aproximativ 20% din populație se „pierde pe drum” și nu mai apucă vârsta de pensionare. De asemeni, precizăm că există o excepție marginală în cazul femeilor, a căror speranță de viață la vârsta a treia a fost în 2010 de 17,6 ani.
Diferența dintre anii 2019 și 2020, după un trend crescător constant destul de clar din 2009 încoace, poate fi pusă pe seama efectelor directe sau indirecte ale pandemiei Covid19 ( respectiv decese provocate de SarsCov2, dar și de accesul îngreunat la serviciile medicale, îndeosebi în cazul pacienților cu boli cronice grave de altă natură).
Un factor important pentru modul în care populația a manifestat reziliență la impactul cu pandemia a fost starea generală de (ne)sănătate de la care s-a plecat în cazul persoanelor mai în vârstă, care au fost cele mai afectate de pandemie și din rândul cărora s-a selectat majoritatea covârșitoare a deceselor.
Din această perspectivă, ca rezultat al investițiilor relativ scăzute în sectorul sanitar pe parcursul ultimilor 30 de ani, al suprasolicitării în noile condiții de muncă dar și al unui stil de viață mai puțin sănătos, România înregistra în 2019, înaintea apariției Covid, una dintre cele mai scăzute speranțe de viață sănătoasă după 65 de ani. Adică doar 6,6 ani per total, cu diferențe minore de gen), în afară de Slovacia și Croația (dintre statele selectate) și cu mult sub media de 10,3 ani consemnată de UE27.
Ar fi bine să înțelegem că, de la o etate încolo, apar alte priorități decât starea materială. Statul ar trebui să implice în pregătirea pentru alte condiții de viață la vârste înaintate, de la programe serioase de prevenție și până la creșterea numărului și a calității pregătirii de cadre medicale specializate și de asistenți sociali. În loc să se spele pe mâini cu indexări de puncte de pensii variat (re)calculate, cu rezultate previzibile în starea de morbiditate. Care implică risc vital mult sporit (nu doar din motive de Covid, dar elocvent scos în evidență de acesta) pentru circa două treimi din perioada de viață sperată după ieșirea din activitate la femei și peste jumătate la bărbați.
Sănătatea la vârsta a treia constituie factor esențial care ar trebui avut în vedere pentru politicile care vor fi derulate în sănătate pe termen lung, deoarece aceasta nu va fi, foarte probabil, singura situație dificilă cu care se va confrunta omenirea în viitor. Dincolo de un aspect care pare uitat atât de decidenți cât și de pensionari, și anume calitatea vieții (pe cât posibil mai lungă și sănătoasă), dincolo de simpla exapandare populistă a bugetului de asigurări sociale în perioadele electorale.
