(1) stare a economiei caracterizată prin insuficienţa producţiei şi a ofertei în raport cu cererea solvabilă sau în raport cu un nivel considerat minim pentru satisfacerea nevoilor stricte, presante ale populaţiei, administraţiilor şi firmelor. S. a stat la baza declanşării unor crize economice numite crize ale vechiului regim. Ea apare astăzi în condiţiile dezechilibrului de absorbţie şi este o caracteristică mai ales a ţărilor slab şi subdezvoltate, având cauze economice, sociopolitice, naturale, speculative sau care ţin de insuficienţa unor resurse. S. generează concurenţă între consumatori, stimulează creşterea extensivă, iar risipa unor agenţi economici (producători) se îmbină cu economisirea forţată la consumatori. De asemenea, s. este însoţită de existenţa unui slab interes pentru îmbunătăţirea calităţii produselor, pentru perfecţionarea combinării factorilor de producţie şi creşterea eficienţei. S. poate fi cauza unor puseuri inflaţioniste. (2) În teoria macroeconomică, s. măsoară diferenţa dintre producţia reală şi cea potenţială, adică PNB care s-ar putea obţine dacă factorii de producţie ar fi ocupaţi (folosiţi, utilizaţi extensiv sau intensiv) deplin. În esenţă, S
p = Pp – Px, unde Sp – subproducţia,
P
p – producţia potenţială, Px – producţia reală,
efectivă, în preţuri constante. Prin intermediul s. se măsoară dimensiunile deviaţiilor ciclice ale producţiilor efective de la nivelul potenţial (sau de trend). S. creşte în perioadele de recesiune pentru că numeroşi factori de producţie rămân nefolosiţi, iar producţia reală scade sub cea potenţială. În condiţii de expansiune, diferenţa dintre producţia potenţială şi cea reală scade. În situaţii-limită, producţia efectivă o depăşeşte pe cea potenţială, dar aceasta generează deflaţie, degradarea mediului, chiar ineficienţă. Dimensiunile s. sunt un reper pentru a judeca performanţele unei economii (bune când s. este mică şi slabe când s. este mare) (v. Dez- echilibru economic, Criză economică).
