(1898-1983), economist italian, profesor universitar. S-a născut la Torino, în familia unui profesor de drept comercial. A urmat, între 1916 şi 1920, studii de drept. În 1921 şi-a susţinut teza de doctorat despre “Inflaţia monetară în Italia înainte şi după război”. În această perioadă începe să frecventeze grupul socialist care publică “Ordine Nuovo”, creată de A. Gramsci. În 1921, cu prilejul unei vizite la London School of Economics, îl întâlneşte pe Keynes, care îi sugerează să cerceteze criza bancară din Italia. La reîntoarcerea în Italia traduce cartea lui Keynes, “Tract on Monetary Reform”, şi ţine cursuri, începând cu 1926, la Cagliari. Ascensiunea fascismului şi arestarea prietenului său Gramsci l-au determinat să părăsească Italia şi să se stabilească în Anglia. La început a ţinut cursuri ca profesor invitat la Cambridge. Nemulţumit de învăţământ, acceptă propunerea lui Keynes de a se dedica cercetării, ocupând un post de bibliotecar la Biblioteca Marshall, prilej cu care editează “Collected Works” ale lui Ricardo. După 1927 revine la King’s College şi publică primele articole în care propune revizuirea teoriei economice a echilibrului parţial. Dintre acestea, cel mai semnificativ, “The law of returns under competitive conditions” (Legea randamentelor în condiţii concurenţiale) a fost publicat în Economic Journal; în acest studiu P. Sraffa susţine că valoarea are ca sursă costurile de producţie, şi nu productivitatea marginală a factorilor de producţie. Pe aceeaşi direcţie teoretică a publicat, în 1960, “Production of Commodities by Means of Commodities. Prelude to a Critique of Economic Theory” (Producţia de mărfuri prin intermediul mărfurilor. Preludiu la o critică a teoriei economice), în care analizează interrelaţiile producţiei, pe de o parte, şi ale repartiţiei, pe de altă parte, în scopul căutării celei mai bune gestionări a resurselor pe termen lung. Cele mai importante contribuţii ale lui P. Sraffa sunt legate de cercetarea problemelor lansate de Ricardo, îndeosebi construirea “mărfii-etalon” şi a “raportului-etalon” care să permită determinarea ratei profitului ca funcţie inversă a salariului şi să dea o justificare teoretică supraprodusului. Alături de Joan Robinson, P. Sraffa rămâne unul dintre cei
mai de seamă exponenţi ai şcolii de la Cambridge, îndeosebi prin încercările sale de formalizare şi de agregare a economiei.
