(n. 1907), economist englez de orientare radicală. A studiat la Universitatea Oxford, fiind declarat licenţiat cu diplomă de onoare clasa întâi în 1930. Apoi a urmat cursuri postuniversitare la Cambridge. Perioada respectivă şi-a pus amprenta asupra concepţiei sale generale, înclinaţia sa spre radicalism fiind explicată prin influenţa suferită atunci din partea şcolii de la Cambridge. A fost profesor la Universitatea Oxford (1930-1937), la Şcoala Superioară de Economie din Londra (1947-1957) şi la Universitatea Cambridge (1957-1968). În perioada 1937-1947 a fost economist la Liga Naţiunilor şi economist-şef în guvernul laburist. În paralel, J.E. Meade a condus Institutul Naţional Britanic de Cercetări Economice şi Sociale. Pentru rezultatele profesionale deosebite obţinute a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru Economie în 1977. Acest premiu i-a fost atribuit pentru “lucrările sale care au constituit punctul de plecare al unor vaste cercetări empirice asupra comerţului exterior, ca şi în domeniul mişcărilor internaţionale de capital şi al problemelor specifice de stabilizare în economiile deschise”. Amploarea contribuţiilor lui J.E. Meade şi ale lui Bertil Ohlin (cu care a împărţit Premiul Nobel pe 1977) a devenit manifestă în anii 1960-1970,
o dată cu internaţionalizarea crescândă a economiilor. Acum a devenit evident faptul că problemele utilizării resurselor economice şi ale distribuţiei veniturilor sunt într-o măsură tot mai mare probleme inter- naţionale. Fiind apropiat de J.M. Keynes, J.E. Meade s-a familiarizat cu teoria macroeconomică şi, pe această bază, a dezvoltat numeroase laturi ale teoriei relaţiilor economice internaţionale. În acest context şi din această perspectivă, el s-a interesat şi a studiat probleme precum: teoria creşterii economice şi a distribuţiei veniturilor şi patrimoniului, bunăstarea economică, planificarea economică etc. Dar cea mai importantă contribuţie teoretică a sa rămâne cea refe- ritoare la relaţiile economice internaţionale. Printre altele, J.E. Meade a demonstrat că realizarea simul- tană a echilibrului intern (stabilitatea preţurilor) şi a echilibrului extern (balanţa de plăţi) necesită o acţiune asupra venitului naţional (prin intermediul măsurilor monetare şi bugetare), precum şi ajustarea preţurilor (prin modificarea cursului de schimb şi a nivelului salariilor). El a fost interesat şi de teoria integrării eco- nomice. Op.: “The Balance of Payments” (Balanţa de plăţi), 1951; “A Geometry of International Trade” (Geometria comerţului internaţional), 1952; “Trade and Welfare” (Comerţ şi bunăstare), 1955; “The Theory of Customs Unions” (Teoria uniunilor vamale, 1955); “A Neo-Classical Theory of Economic Growth”, (1961); “Principles of Political Economy: I. The Stationary Economy” (1965); “Principles of Political Economy: II. The Growing Economy” (1968); “Principles of Political Economy: III. The Controlled Economy” (1971); “Principles of Political Economy: IV. The Just Economy” (1975); “Principles of Political Economy: V. Demand Management” (1983), împreună cu D. Vines şi J.M. Maciejowski; “Alternative Systems of Business and Workers’ Remuneration” (1986).
