sistem valutar apărut în
perioada imediat următoare primului război mondial
şi consfinţit oficial în 1944, la Conferinţa monetară
şi financiară a Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods
(S.U.A.), la care au luat parte 44 de ţări. E.a-d. se
caracterizează prin funcţionarea în calitate de bani
universali atât a aurului – ca pivot al sistemului –,
precum şi a unor monede naţionale (dolarul şi lira
sterlină), ca reprezentante ale acestuia. În cadrul
relaţiilor economice internaţionale, cele două monede
au rolul de valute-cheie. Ca urmare, ţările, prin
băncile lor de emisiune, pot păstra ca rezerve
monetare, pe lângă aur, dolari şi lire sterline. În acest
sistem, fiecare ţară, fiecare bancă centrală deţine
rezerve de aur şi de devize care îi permite să garanteze
convertibilitatea-aur a propriei sale monede cel puţin
la nivel extern; rezervele se pot constitui şi din crean-
ţele asupra Fondului minelor subterane. E.a.-d.
presupune stabilirea unor consumuri valutare,
teoretic invariabile între toate monedele ţărilor
participante la sistem, pe de o parte, şi dolar şi liră
sterlină, pe de altă parte. Dacă în sistemul etalon-
aur, cursul de schimb valutar se abătea de la paritatea
oficială doar în limitele aşa-numitelor puncte-aur,
în cazul e.a.-d. acest curs se abate mult de la
paritatea fixată de Conferinţa monetară de la Bretton
Woods. Ca urmare a politicii valutare a S.U.A.,
cursul de schimb oficial al dolarului era menţinut
la un nivel de peste două ori mai mare decât
capacitatea lui reală de cumpărare. Funcţionarea
e.a.-d. se află într-o legătură indestructibilă cu
existenţa Fondului Monetar Internaţional, ca
organizaţie internaţională de credit (v. Devize,
Valută, Etalon monetar).