ştiinţă relativ tânără care realizează
studiul interdisciplinar al relaţiei dintre om şi mediul
său de muncă. Apare din necesitatea practică de a
soluţiona numeroase aspecte tehnice, economice,
sociale şi umane pe care le implică munca omului în
condiţiile complexităţii tot mai ridicate a producţiei
moderne. E. îşi propune să optimizeze legăturile de
condiţionare multiplă care apar în procesul muncii
între om, maşină (în sens larg unelte şi obiectele
supuse transformării) şi mediu, cu scopul creşterii
eficienţei muncii şi capitalului, şi a gradului de
confort în muncă. Majoritatea specialiştilor
apreciază că e. este o ştiinţă interdisciplinară care
raliază, îmbină şi coordonează probleme de
tehnologie, biologie, sociologie şi psihologie a
muncii, teorie economică, medicină etc. A cunoscut
dezvoltări foarte rapide atât în plan teoretic, cât şi
aplicativ. Oamenii, comunitatea contemporană sunt
receptivi la principiile şi cerinţele fundamentale ale
e., vizând creşterea productivităţii prin optimizarea
folosirii cunoştinţelor şi capacităţilor psiho-
fiziologice normale ale omului. E. fundamentează
principiile, regulile şi normele pe baza cărora are
loc adaptarea muncii la om, a omului la muncă (la
meseria pe care o exercită) şi a tehnicii la nivelul
posibilităţilor psihofiziologice normale ale omului.
E. a evoluat în direcţia diversificării în mai multe
domenii specifice, dar înrudite, ca e. producţiei,
e. produsului, e. activităţilor, e. informaţiei, topo-
ergonomică, bioergonomia, biomecanică. După
stadiu (faza de aplicare) se disting: e. de concepţie
şi e. de corecţie (v. Productivitate a facturilor de
producţie, Combinarea factorilor de producţie,
Factori de producţie).
