tip de economie în care alocarea resurselor se realizează în principal printr-un proces instituţionalizat de negociere între centre de decizie independente, reprezentând statul, firmele de afaceri, organizaţiile patronale şi sindicale, şi structurile societăţii civile. E.n. a fost concep- tualizată şi este practicată în ţările scandinave (Danemarca, Suedia, Norvegia); ea face posibilă obţinerea – prin procedee specifice de comunicare şi armonizare a intereselor – a unor soluţii de alocare bazate pe condiţionări preponderent politice şi morale, în locul celor juridice sau administrative, deosebindu-se, astfel, atât de economia de piaţă, cât şi de planificarea centralizată. Sistemul e.n. este pluricentric şi interactiv; el asigură, în conformitate cu un set de reguli convenite, reprezentarea şi participarea la decizii, în calitate de coanimatori, a centrelor de interes afectate de deciziile respective, soluţiile rezultate reflectând voinţa lor comună şi fiind, totodată, puse în concordanţă cu obiectivele macroeconomice de ansamblu. Cadrul instituţional specific e.n. consacră acţiunea coordonată a cinci tipuri de organisme care îndeplinesc funcţii specifice, şi anume: definirea problemelor şi formularea soluţiilor; sensibilizare şi conştientizare socială; comunicare; negociere propriu-zisă; armonizare şi validare finală a soluţiilor. Experienţe relevante în acest proces sunt înregistrate în domeniile pieţei muncii, cheltuielilor publice şi politicilor sectoriale.
Performanţele proprii e.n. decurg din posibilitatea obţinerii unui consens social larg prin abordarea problemelor decizionale la standarde ridicate de profesionism şi etică socială, în afara confruntărilor partizane (v. Economie socială de piaţă).
