, sistem economic de reprezentare
a intereselor în care unităţile constitutive
(corporaţiile) sunt limitate ca număr, ordonate
128
ierarhic, neconcurenţiale, recunoscute şi/sau create
de stat; acesta le conferă o poziţie de monopol în
schimbul unui anumit control privind selectarea
personalului din conducerea corporaţiei. El reprezintă
răspunsul tipic, ideal la condiţiile economice struc-
turale ale concentrării industriale. Într-o altă
accepţiune, c. este un sistem economic în care statul
orientează şi controlează predominant afacerile
private în conformitate cu patru principii: unitate,
disciplină, naţionalism şi reuşită economică. Alţi
autori subliniază în special relaţia dintre c. şi
reglementarea conflictelor de ordin material dintre
capital şi muncă. Abordarea c. se face în sens eco-
nomic (prin intermediul rolului corporaţiilor), social
(prin confruntările de interese cel mai adesea
contradictorii în plan societal) şi politic (ca
semnificaţie a politicii statului de tip corporatist).
Teoria generală a c. evidenţiază modul de reprezentare
a intereselor corporaţiilor şi relaţiile acestora cu statul.
Ea exprimă funcţionarea unui model de tip “asociativ
corporatist” în democraţiile liberale, prin agregarea
intereselor. Relaţiile corporatiste nu trebuie înţelese
ca strict legate de intervenţia directă a statului, ci ca
intervenţie a unor structuri cvasipublice. Teoria c.
cuprinde 3 mari aspecte: construcţia corpului teoretic
propriu-zis (noţiunea de c. fiind apreciată ca un
concept elastic, cu un miez destul de incert); relaţiile
dintre interesele organizate şi autorităţile publice
(adesea apreciate de corporatişti ca “intermediare”),
dimensiunea intelectuală şi empirică a dezvoltării
acestei teorii. Teoria c. a parcurs trei etape fun-
damentale: prima etapă, a anilor ’70, a cuprins în
acelaşi timp confruntări de idei şi numeroase
dezacorduri privind c. considerat un sistem de
reprezentare a intereselor fără a se preciza că în
realitate este vorba despre interesele membrilor orga-
nizaţiilor c. În acest context factorii economici şi
sociali au influenţat relaţia stat-corporaţii (Sehmitter
şi Lembruch 1974); a doua etapă, marcată de
începutul anilor ‘80 a dezvoltat teza politicilor
dualiste, după care: a) politica de intermediere dintre
interese este un mod de organizare şi control al
intereselor conflictuale funcţionale, şi b) c. este un
mod de a concepe şi implementa politica publică; a
treia etapă, anii 1984-1988, a separat studiile
corporatiste în două mari categorii: unele centrate pe
trăsăturile naţionale/macroeconomice, altele pe zona
sectorială/mezoeconomică. Sunt identificate trei
utilizări ale c. 1) c. cultură politică (zona Latin-Ibe-
rică), 2) c. componentă a gândirii economico-
sociale (în multe ţări europene între anii 1860 şi 1940
ideea centrală a fost recunoaşterea naturii organice a
societăţii în acord economic şi politic cu societatea
industrială, apariţia corporaţiilor nu a modificat rolul
şi nici poziţia statului. “Funcţia socială esenţială a c.
este de a crea un nou mediu moral favorabil
colaborării dintre patroni şi muncitori”); 3) c. sistem
politic-economic stabilit într-un număr de regimuri
autoritare ale sec. XX. Este c. autoritar de tip pur
disciplinar. În acest sens apare conceptul de stat
corporatist, societate în care individul este
reprezentat în guvern printr-un grup economic
(corporaţie) căruia îi aparţine într-o măsură mai mare
decât localizarea sa geografică. Ideea unui “socialism
de tip corporatist” a pornit de la corporatismul clasic
şi a fost adoptat eronat ca sistem de guvernământ de
către dictatorii fascişti Mussolini, Franco şi Salazar
(v. Corporaţie, capitalism corporatist).
