componentă a sistemului bancar-financiar din România, specializată iniţial în relaţiile cu micii deponenţi, respectiv, în colectarea şi păstrarea economiilor populaţiei, plătind acesteia o anumită dobândă, precum şi în fructificarea sumelor depozitate prin acordarea de credite fie populaţiei, fie diferiţilor întreprinzători, încasând dobânda afe- rentă. Înfiinţată în 1864, sub denumirea de Casă de Depuneri şi Consemnaţiuni, instituţia a evoluat şi s-a dezvoltat neîntrerupt, schimbându-şi sfera preocu- părilor şi conţinutul activităţilor arătate mai sus, în funcţie de mersul general al economiei româneşti, de schimbările survenite în organizarea statală a României, ca şi de regimurile politice care s-au succedat pe teritoriul ţării noastre. Astfel, în anii 1948-‘49, C.E.C.-ul a fost reorganizat pe baze socialiste şi încadrat în sistemul financiar şi de credit de tip monobancar. După 1990, C.E.C.-ul a fost reaşezat pe făgaşul lui normal de instituţie specializată în cadrul sistemului bancar-financiar modern, specific economiei de piaţă, structurat la două niveluri (B.N.R., pe de o parte, şi societăţile, băncile şi instituţiile financiare, pe de altă parte). Legea nr. 66/ 1996 privind reorganizarea C.E.C. din România în societate bancară pe acţiuni a definit noua structură şi noul obiect al acestei vechi instituţii. C.E.C. va putea oferi clienţilor săi şi servicii de plăţi fără
numerar. Instituţia va putea să-şi diversifice deci operaţiunile, tinzând spre universalizarea acestora, păstrându-şi însă funcţiile care au consacrat-o, cum sunt: creditarea populaţiei pentru construirea de locuinţe, pentru cumpărarea unor bunuri de folosinţă îndelungată, execuţia de casă a bugetului de stat în legătură cu unele impozite şi taxe de la populaţie etc. (v. Politică monetară, Sistem bancar-financiar).
