(n. 1911), economist francez,
profesor universitar. Şi-a început studiile universitare
la Ecole Politechnique din Paris, transferându-se apoi
la Şcoala Naţională de Mine (ENMP). Obţine
doctoratul în inginerie la Universitatea din Paris în
1949. Devine apoi director al Centrului Naţional de
Cercetări Ştiinţifice (CNRS) şi profesor de analiză
economică la ENMP. În anul 1978, CNSR îi va
conferi medalia de aur pentru merite deosebite în
promovarea ştiinţei. Zece ani mai târziu (1988) va
primi Premiul Nobel pentru Economie pentru
contribuţii în domeniul teoriei pieţelor şi teoriei
alocării eficiente a resurselor. M. Allais are merite
importante în dezvoltarea şcolii franceze de ingineri
economişti. Contribuţiile teoretice ale lui M. Allais
se înscriu în câteva domenii mai importante. Un prim
domeniu este echilibrul general şi alocarea resur-
selor (randament social sau eficacitate maximală –
în terminologia lui M. Allais). De numele lui este
legată prima formalizare a echilibrului general
intertemporal. Tot lui M. Allais îi sunt atribuite
primele rezultate ale problemei tatonării walrasiene,
rezultate deduse cu mijloacele metodei a II-a a lui
Lyapunov sub ipoteze echivalente de stabilitate
globală. Cea mai cunoscută contribuţie a econo-
mistului francez, în privinţa optimului general, constă
într-o expunere completă a teoriei optimului în
termenii surplusurilor distribuibile. El defineşte starea
de echilibru general ca o poziţie în care nici un surplus
distribuibil nu poate fi obţinut, întreaga mişcare a
sistemului economic fiind descrisă ca o căutare de
astfel de surplusuri. Teoria capitalului şi a creşterii
economice reprezintă un alt domeniu în care M. Allais
s-a impus. El dezvoltă o formalizare completă a
procesului de formare a capitalului şi de aici deduce
o teorie a creşterii economice, teorie cu implicaţii
directe în analiza eficienţei capitalului. Teoria
ciclului de afaceri este un alt domeniu abordat de
M. Allais. Prin analiza optimalităţii intertemporale
şi revigorarea teoriei cantităţii de monedă, el ajunge
să explice printr-un singur model stabilitatea locală
a unei stări de echilibru, ciclurile de afaceri şi starea
de hiperinflaţie. Teoria alegerii în condiţii de risc
este domeniul în care M. Allais depăşeşte descrierea
secvenţială a procesului de alegere în condiţii de risc
proprie şcolii americane, adăugând un pas su-
plimentar legat de densitatea de probabilitate. Aici
oferă o dezvoltare a Paradoxului St. Petersburg, prin
Paradoxul lui Allais. Op.: “À la recherche d’une
discipline économique”. Prémiere partie: l’économie
pure” (1943); “Économie et intérêt” (1947); “Les
fondements de calcul économique”, vol. I-III (1977);
“L’impôt sur le capital et la reforme monétaire”
(1981); “La théorie générale des surplus”, vol. I, II,
(1981).
