Adevărul nespus – pentru că nu convine și nu aduce voturi – este că sumele alocate pentru politicile sociale în prezent grevează asupra investițiilor publice. Sistematic, banii sunt transferați de la bugetul de stat către bugetele de pensii, sănătate și șomaj, pentru că banii colectați de la salariați pentru aceste destinații nu ajung.
Realitatea este că efortul de susținere a categoriilor considerate nevoiașe este prea mare față de posibilitățile reale ale economiei. Decuplarea s-a produs în 2007- 2008, când euforia intrării în UE ne-a făcut să promitem pielea ursului din pădure.
Situația înaintea ultimului trimestru din acest an se prezenta după cum urmează:
Evident, dacă am fi pus de acord banii strânși pentru pensii, sănătate și șomaj cu sumele cheltuite, am fi dispus, de la începutul acestui an de 2,5 miliarde euro în plus pentru investiții în infrastructură, cu efecte multiplicatoare în activitatea economică). Sau am fi putut reduce contribuțiile sociale, implicit costurile salariale, implicit s-ar fi creeat mai multe locuri de muncă. Pentru referință, investițiile străine directe pe aceleași prime nouă luni au totalizat 1,1 miliarde euro, ceea ce face de prisos comentariile.
Ne-am obișnuit ca noi să nu economisim și să nu dăm din impozite pentru devoltare. Chiar dacă, timid, criza ne-a pus pe gânduri și ne-a făcut mai prudenți, cu deplasarea statistică dinspre angajarea de credite spre constituirea de depozite. Prevalează încă ideea ”să vină alții și să investească”, iar noi să dăm banii din taxe și impozite cât mai mult, și chiar dacă avem deficite fiscale nesustenabile, pentru politici sociale.
Ori, investițiile străine nu prea mai vin, parțial din motiv de criză, parțial pentru că și-au ocupat cotele de piață ( după care fluxurile financiare se vor inversa, dar acesta este un alt subiect, de care ne vom lovi tot mai clar în anii care vin).
Alternativa reducerii risipei din banul public, invocată invariabil când vine vorba despre ”încadrarea în plapuma bugetară” nu este decât o alternativă virtuală.
Mai întâi ar trebui să se confirme și să se stabilizeze o creștere a colectării. Inclusiv prin responsabilizarea beneficiarilor amatori de chilipiruri pe două canale: de la stat, unde veniturile lor au fost decuplate de evoluția economiei naționale, și de la privat, unde susțin indirect evaziunea când cumpără din surse nefiscalizate.
Practic, am avut de-a face cu un efect de redistribuire a avuției naționale suplimentare, care a trimis majoritatea beneficiilor aderării la UE către primitorii de pensii (pensionari, în sensul adevărat nu sunt decât 40% dintre aceștia și ar fi primit mai mult dacă nu erau copleșiți de majoritatea asimilată), dar a penalizat tinerii care intră în activitate și familiile cu copii. Ori, primele s-a demonstrat că nu pot fi ajustate, spre deosebire de locurile de muncă, unde ajustările se fac rapid și fără intervenția justiției.
În 2009 ne-am mai s-a evitat dezastrul ( am evitat o scădere de două cifre a PIB) prin majorarea exporturilor, pe fondul unei cereri din partea partenerilor membri UE încă suficient de mare și al devalorizării stabilizate la circa 15% a monedei naționale, care a adăugat plusul de competitivitate optim necesar. Revenirea pe calea cererii externe s-a plafonat în 2012, odată cu revenirea în recesiune a unor economii occidentale.
Introducerea în viteză a economiei naționale prin creșterea, oricum modică, a veniturilor populației ”patinează” deoarece sumele suplimentare disponibile se duc nediscriminatoriu către produsele realizate pe piața unică și nu neapărat către cele autohtone. Mai mult, structura de consum nu este de natură să favorizeze o dezvoltare durabilă a producției.
De aceea avem deficite mari cu Ungaria, Cehia și Polonia, țări în care exportăm cu puțin peste jumătate din ce exportăm. Produsele lor pentru piața lor internă, mai dezvoltată ca preferințe și mai apropiate de gusturile occidentale de viitor spre care ne îndreptăm, sunt mai adecvate pentru sensul nostru de evoluție decât majoritatea produselor noastre.
Acestea reprezintă trecutul și nu au decât avantajul prețului, rezultat de multe ori de costurile de condiționare și transport. În treacăt fie spus, avem și o caracteristică geografică semnificativă pentru concurență.
E utilă și ”tunarea” conjuncturală a motoarelor economiei, prin diverse instrumente, inclusiv de politică bugetară sau de politică monetară. Dar, la fel ca la motoarele vechi de Dacie, optimizarea electronică a relației dintre putere, cuplu și consum nu ține loc de redesenarea arhitecturii camerei de ardere sau de creșterea randamentului prin eficientizarea amestecului de carburant.
Urmărește-ne pe Google News
Un răspuns
investitiile statului sunt adevarate furtisaguri pentru smecherii de partid, normal ar fi ca banii de investitii cam 5% din pib sa fie redirectionati toti catre scaderea taxelor pe munca, e incredibil ca angajatii cu salarii sub medie sa plateasca pana la 65% impozit,prin taxarea directa si indirecta,vb mult de deficitul de la pensii insa uitati ca acel deficit e doar teoretic pensionarii la randul lor platesc taxe directe si indirecte,ultimele sunt masive, deci dupa parerea dvoastra pensionarii dupa o viata de munca ar trebui sa fie contributori neti la buget ?actualmente teoretic pensionarii contribuie net la buget cu 2% din pib,evaziunea de pe tva si accize nu reprezinta vina pensionarilor, nu mai mintiti pensionarii sunt contributori neti la buget nu subventionati de bugetul de stat.