Criza zonei euro a devoalat mari carente de design ale Uniunii Monetare. Asa cum au remarcat unii zona euro este mai degraba o arie compusa din tari membre ale UE, care folosesc aceeasi moneda. Fiindca ei ii lipsesc constructe instutionale de baza, inclusiv aranjamente fiscale –precum o trezorerie comuna si unelte de interventie la socuri asimetrice.
Aceasta criza a accentuat o falie intre Nord si Sud, ce a confirmat temerile celor preocupati de suboptimalitatea zonei euro. Exista o literatura intreaga (incepand cu Robert Mundell) care apreciaza ca o uniune monetara este bine sa aduca lalolalta economii intre care exista compatibilitati structurale privind functionarea pietelor si a institutiilor, nivele de competitivitate.
Calea afara din necaz este incercata de ceva vreme prin masuri care urmaresc o mai buna disciplina bugetara (Pactul Fiscal), coordonarea de politici care sa atenueze dezechilibre macro (six pack-ul) si, in fine crearea unei uniuni bancare.
Uniunea Bancara este vazuta de multi ca modalitatea de sparge legatura ombilicala, spirala infernala, intre criza datoriilor suverane si criza bancara. Cercul vicios suna cam asa: tarile salveaza banci, dar datorii publice cresc, care trebuie sa-si gaseasca finantare; cum accesul pe piete este tot mai dificil (intrucat datoriile publice au crescut mult pe fondul crizei, al recesiunii economice) tot banci cumpara obligatiuni suverane ale tarilor unde isi au sediul, ceea ce adanceste criza. Imprumutatorul de ultima instanta al sistemului bancar european a fost BCE, care in cateva randuri (mai ales dupa venirea la carma a lui Mario Draghi) a aruncat un colac de salvare bancilor prin linii de finantare lungi si ultra-ieftine. EFSF si acum ESM (Mecanismul European pentru Stabilitate) au fost vazute ca instrumente pentru atenuarea costului finantarii datoriilor suverane ale tarilor aflate la mare anaghie. Odata cu lansarea ideii constituirii Uniunii Bancare (UB), ESM ar avea posibilitatea de a capitaliza direct banci aflate in dificultate (pericol de insolventa) –este vizata mai ales Spania.
Cele patru dispozitive ale UB ar fi:
- mecanismul unic de supraveghere si reglementare (de catre BCE),
- mecanismul de rezolutiune (pentru bancile care au probleme),
- ESM
- si o schema de garantare colectiva a depozitelor.
De subliniat este ca un viciu major al zonei euro a fost/este contradictia intre integrarea financiare de adancime (piata unica a serviciilor financiare) si prerogative nationale de reglementare si supraveghere plus cele fiscale (in contrast de ceea ce vedem ca exista in uniuni monetare veritabile cum sunt SUA, Canada, Elvetia).
Ce se observa din examinarea acestor blocuri constructive? Ca ele implica scheme de finantare, adica aranjamente fiscale! Altfel spus, o uniune bancara nu poate functionare fara aranjamente fiscale, care la randul lor inseamna resurse comune pentru interventie si impartirea poverii (burden-sharing). Taxa pentru tranzactii financiare este evocata ca sursa de alimentare a unui eventual buget al zonei euro (nota bene: comisarul Janusz Lewandovski vede taxa pe tranzactii si sursa pentru bugetul UE).
Exista controverse privind daca toate bancile sa intre sub incidenta noului sistem de reglementare si supraveghere. Dar chestiunea cea mai disputata apare cand se ajunge la bani/resurse: fiindca orice interventie de sprijin va reclama resurse utilizate. De unde? Nu mai amintesc ca presedintele van Rompuy a subliniat un alt aspect care nu este agreat de tarile creditoare din zona euro: nevoia de “capacitate fiscala”. Prin aceasta capacitate zona euro (ca uniune monetara/uniune bancara) ar trebui sa ajute, la nevoie, tarile sa raspunda la socuri asimetrice. Este o recunoastere in spusele presedintelui Consiliului European a realitatii evocate mai sus, ca zona euro nu este o arie monetara optima, ca exista discrepante structurale majore intre economii si ca fara mecanisme adecvate de atenuare a socurilor tensiunile si decalajele dintre tari nu se vor diminua.
Pe acest fir ajungem la o supozitia ca Uniunea Bancara este vazuta de factori de decizie de la Bruxelles si din capitale europene ca o cale ocolita de adancire a integrarii economice, a celei fiscale –pentru a se evita o abordare frontala, pe fata, a problemei fiscale din motive de ordin politic. Sunt alegeri in Germania in 2013, in general publicul in tarile creditoare nu are apetit pentru resurse alocate in afara bugetului national. Vedem, insa, ca marea chestiunea fiscala nu poate fi evitata in cele din urma.
Ideal ar fi ca dispozitivele mentionate mai sus, ale Uniunii Bancare, sa apara simultan. Dar aceasta este practic imposibil din numeroase ratiuni. Dar sa admitem ca ar apare concomitent. O problema ce ar subzista priveste coordonarea politicilor economice, functionarea unor instrumente la nivelul zonei euro, care sa scoata economiile din recesiune, sa stimuleze cresterea economica. Daca perspectiva de crestere economica in zona euro nu se va ameliora bilanturile bancilor nu se vor ameliora –chiar daca riscul de insolventa va fi mult diminuat.
Este de retinut aici ca, spre deosebire de SUA unde piata de capital asigura finantare considerabila pentru firme, in UE bancile finanteaza cca 75% din operatiunile corporatiilor (in Romania si alte NMSs peste 90%). Si intre tarile din zona euro, din UE, diferentele sunt mari in privinta pontentialului economic, al productiei de tradables, de competitivitate.
Sa ne referim la tarile intrate in UE incepand cu 2004 si care nu fac parte din zona euro. Ele au pietele bancare dominate copios de grupuri bancare straine, in general depind covarsitor de pietele zonei euro; cu cateva exceptii sunt puternic euroizate. Cele mai multe dintre aceste tari au un grad inferior de productivitate si competitivitate, au institutii fragile. Interesul pentru Uniunea Bancara este firesc, intrucat odata formata ea va afecta activitatea sistemelor bancare din tarile din afara zonei euro in mod direct si indirect.
O atitudine fata de UB ar putea fi de genul “free-riding”: daca se rezolva problemele bancilor din zona euro este foarte bine deoarece ele controleaza mult din sistemul bancar local si, automat acesta, ar fi fi mai solid. Dar lucrurile sunt mult mai complicate daca le judecam prin prisma relatiilor intre autoritatile nationale in functie de statut de tara gazda sau tara mama pentru banci, de relatia de putere economica, de gradul de euroizare, etc.
Intr-o piata unica optimizari ale grupurilor bancare in materie de lichiditati si capital pot induce miscari de resurse destabilizatoare. ‘Initiativa de la Viena” a avut menirea sa stavileasca un astfel de fenomen dupa declansarea crizei financiare in iarna lui 2008/2009. A nu fi la masa deciziei este un handicap major, fiindca nu poti miza orbeste pe clarviziunea, solidaritatea partenerilor din UE. Garantarea colectiva a depozitelor, cand va fi, ridica si ea o mare problema. Daca ar fi instituita numai pentru tarile din zona euro ar putea provoca iesiri de lichiditati din economiile din afara zonei, daca acestea din urma sunt percepute ca fiind mai putin solide si sunt euroizate intens. Pentru a preveni o astfel de situatie ar trebui ca schema de garantare sa fie extinsa (ceea ce este cu mare semn de intrebare), sau macar sa existe aranjamente de linii de finantare intre bancile centrale ale tarilor din afara zonei euro si BCE. Ce faci daca banci care nu sunt subsidiare ale unor grupuri din zona euro au dificultati? La prima vedere, ai gandi ca bugetul national trebuie sa intervina. Este posibil un aranjament cu ESM in anumite conditii? Acestea din urma ar putea implica o participare la alimentarea ESM cu resurse.
O tara din afara zonei euro ar putea participa in mod insitutionalizat la activitati ale Uniunii Bancare, poate face parte din mecanismul unic de supraveghere, intr-o forma sau alta. O tara ar putea fi, de facto si de jure, in Uniunea Bancara, chiar daca nu face parte din zona euro si isi mentine o politica monetara cat de cat autonoma. Dar a fi inclusa in UB, fie si partial, cere unei tari sa aiba politici economice potrivite pentru o astfel de structura si, in plus, sa participe cu resurse la finantarea dispozitivelor de interventie in Uniunea Bancara. Si cand ne gandim ca Romania nu a fost capabila sa absoarba decat 10% din resursele UE ce i-au fost puse la dispozitie intelegem ca mizele sunt enorme.
Pe de o parte, Romania are de platit contributia la bugetul UE. Pe de alta parte, participarea directa la functionarea UB ar reclama, este de presupus, alte resurse nationale (poate la bugetul zonei euro…). In opinia mea, aranjamentele fiscale ale unei uniuni bancare nu echivaleaza cu o integrare fiscala deplina, care sa conduca la uniformizarea legislatiei fiscale in tarile membre, la taxe si impozite similare (in SUA de pilda exista impozite la nivel federal si taxe si impozite la nivel de stat, ultimele fiind diferite). Dar o trezorerie comuna ar fi necesara, ca si emisiuni de obligatiuni coume (eurobonduri) si taxe comune (cum arfi taxa pe tranzactii financiare).
Romania are nevoie de un salt spectaculos de performanta in absorbtia resurselor europene, in utilizarea resurselor publice in general, in cresterea veniturilor fscale (care sunt intre cele mai scazute din UE), in dezvoltarea productiei de tradables, in functionarea de ansamblu a economiei,pentru a beneficia in mod direct (ma refer la participare) de aparitia Uniunii Bancare. De un asemenea salt spectaculos de performanta depinde adoptarea monedei euro. Cat de posibil este acest salt intr-un orizont apropiat este mult de discutat. Oricum, are sens participarea directa (daca este posibil) la mecanismul unic de supraveghere.
Un răspuns
Un salt spectaculs de performanta in absorbtia banilor europeni nu se poate produce,fara aducerea competitivitatii economice nationale la nivelul celei din tarile dezvoltate.Un astfel de proces nu este posibil fara „organizarea” generala a dezvoltarii economice,in care proiectul special de crestere a competitivitatii, este „parte” a unui program national,coerent si unitar de dezvoltare economica.
In lipsa lui,abordarea sau perfectionarea treptata,cind a unuia cind a altuia dintre componentele competitivitatii,conduce la situatia de azi,cind banii sint accesati intr-o masura redusa,cu diverse defectiuni de constructie sau functionalitate institutionala.
Despre utilizarea performanta pentru dezvoltare a resurselor publice sau private,nu poate fi vorba fara un grad de competitivitate/functionalitate economica,adusa de la indicele 72,undeva sub indicele 50,de la care pare a deveni functionala o economie europeana.
Probabil ca ar trebui deplasata/abordata tematica dezvoltarii pe aceasta directie a competitivitatii,nu doar pe cea financiara,ca mod concret,aplicat, de inteventie asupra cauzelor crizei romanesti.
Daca vorbim numai de nefunctionalitatea domeniilor si instrumentelor economice nationale,fara sa abordam cauzele primare ale acesteia,nu vom ajunge niciodata sa absorbim fondurile UE,sa avem bune politici de utilizarea a resurselor publice,nu putem asigura buna functionare a ansamblului economiei nationale si in final,ramine imposibila „reconstructia economica si industriala” nationala.