Cu ce? România – de 10 ani ultima din UE la venituri bugetare şi prima la reducerea lor! Problemele punctuale

România a întreprins în perioada 2006 – 2016 cea mai bizară politică a fondurilor publice dintre toate statele europene, potrivit unei analize date publicităţii de Eurostat. Pornită de pe ultimul loc în ceea ce priveşte ponderea veniturilor bugetare în PIB, ţara noastră a luptat din greu pentru a le reduce şi mai mult anul trecut.

Doar relocarea masivă a unor multinaţionale în micuţa Irlandă ne-a făcut să pierdem, în condiţii statistice cu totul speciale, poziţia de lanternă roşie europeană la care ne-ar fi dat dreptul din plin strategia de-a dreptul iresponsabilă de permanentă relaxare fiscală. Strategie cu care vom avea asigurată nu convergenţa ci divergenţa în raport cu Europa civilizată.

Astfel, de la un minus de 10% din PIB venituri bugetare din taxe şi contribuţii sociale în raport cu media europeană imediat înainte de aderarea la UE, România a ajuns anul trecut la un dezastruos -14%, după ce a scăzut încasările cu trei puncte procentuale pe fondul creşterii mediei generale cu un punct procentual (vezi tabelul).

Pe acest trend divergent în raport cu practica din statele occidentale pe care vrem să le ajungem din urmă, raportul dintre banii de care dispune statul român pentru sănătate, educaţie, administraţie, ordine publică, protecţie socială etc. şi media UE ( păstrând, desigur proporţia nivelului de PIB) a scăzut de la 74% la doar 65%.

Poate părea puţin unora, dar, în decurs de zece ani, necesarul de creştere a încasărilor bugetare pentru ca să putem pleca de pe picior de egalitate cu omologii care gestionează fonduri publice a crescut de la +35% ( a se citi necesar de majorare de impozite şi taxe) în 2006 la un fulminant +54% în 2016. Raportaţi 100% la 74% şi apoi la 65% şi vedeţi ce ne iese.

O precizare importantă. Contrar clişeelor politicianiste încetăţenite, în esenţă, statul nu ia şi nu dă bani ci îi redistribuie. Dinspre activitatea productivă sau consum către domeniile de care răspunde (menţionate anterior) sau de la unii către alţii. Dacă vreţi, mută o parte din decizia utilizării banilor, din buzunarul personal în beneficiul tuturor.

Un stat care redistribuie puţin este un stat inerent slab (nu la nivel de represiune ci ca posibilitate de a oferi servicii sociale). Lipsit de capacitatea de a performa la nivelor societăţilor occidentale la care aspirăm teoretic şi nu prea ne convine când e să le transpunem întocmai în practică. Cum s-ar traduce din engleză, ar cam trebui să punem banii acolo unde punem vorbele.

Problemele punctuale: Soluţiile posibile şi fezabile din practica europeană

Dincolo de eternele şi tradiţionalele lamentări privind situaţia de la noi, unde nu se poate face din rahat bici şi nici politici publice fără bani, hai să ne uităm la alţii şi să vedem ce putem face. Am ales trei ţări: Spania (pentru că este latină, oarecum similară şi singura în afară de România care se situează sub media europeană de încasări în toate domeniile), Polonia ( pentru că vine din blocul estic şi este cea mai apropiată de noi ca dimensiune a economiei, structură şi nivel de dezvoltare) şi Germania ( aleasă ca reper pentru performanţa ei economică şi socială optimizată).

Dacă facem raportarea procentuală la uzanţele europene, vedem imediat sursa problemelor de finanţare a bugetului public. Chiar dacă nu ne convine, va trebui cândva, cât mai curând, să majorăm impozitele pe gospodării şi contribuţiile sociale. Dozajul între acestea ar putea fi de inspiraţie poloneză şi pe măsura creşterii nivelului de trai.

Alternativa bulgărească la această întreprindere spaniolo-polonezo-germană ar fi să lăsăm impozitele menţionate la valori relativ mici şi să apăsăm puternic pedala pe taxarea producţiei şi a TVA ( aflate la sud de Dunăre la valori de 114% şi, respectiv, 131% comparativ cu media UE).

Faptul că varianta doua nu pare a fi de cursă lungă, dincolo de apetitul nostru naţional pentru sustragerea de la plata TVA, este argumentat de poziţionarea deloc bulgărească a Germaniei, care a mers pe strategia unor reduse pe producţie (cu TVA-ul colectat la media UE) şi a amplificat contribuţiile sociale peste media europeană.

Precum şi de deghizarea Poloniei la nivel de politică fiscal într-un fel de Germanie mai mică, prin păstrarea proporţiilor între nivelul de dezvoltare şi ponderea la taxare faţă de media europeană. Model de care se apropie şi verii latini din Spania, cu excepţia reticenţei explicabile pentru noi de a fi taxaţi le nivel personal ( interesant, nu atât la nivel de gospodării cât pe partea de contribuţii sociale).