Criza politica din Romania are fara indoiala repercusiuni asupra economiei si multe din acestea au fost discutate: derapajul cursului de schimb cu toate consecintele sale la nivelul creditelor, al sistemului bancar, al exporturilor, importurilor si inflatiei; deteriorarea riscului de tara si perspectiva cresterii costului finantariilor; scaderea investitiilor straine; deturnarea atentiei si energiilor de la rezolvarea problemele economiei catre disputele politice, etc.
Criza are insa si dimensiuni si semnificatii mai largi in masura in care este o componenta a unei crize europene. Daca in 2007 suspendarea presedintelui Traian Basescu a fost o chestiune preponderent de politica interna, ceea ce se intampla in 2012 este parte a unui proces european. Europa a reactionat surprinzator de hotarat si in general critic la cele ce se intampla in Romania si tocmai din acest motiv actiunile fortelor politice care au promovat suspendarea presedintelui au capatat accente de sfidare la adresa UE.
Dincolo de aceasta confruntare la nivel politic se intrevede insa o diviziune in cadrul societatii romanesti, intre cei care vad in continuare in UE singura sansa de modernizare a tarii si cei care sunt dispusi sa incerce altceva. Dupa parerea mea, actuala criza politica trebuie inteleasa si ca un strigat de disperare prin care romanii recunosc ca nu pot face fata tuturor exigentelor convietuirii in UE, dar si un act de rebeliune impotriva unor constrangeri adesea vazute ca fiind injuste sau fara rost. Si Romania nu este singura din aceste punct de vedere, ea fiind alaturi de tari precum Ungaria, Grecia, Cipru si poate chiar Malta, Portugalia si Spania, care au descoperit odata cu criza economica ca UE nu este o solutie ci poate chiar parte a problemei.
Criza economica a pus in evidenta faptul ca unele din tarile membre UE nu fac fata sistemului pus la punct prin tratatul de la maastricht cu amendamentele ulterioare. Este parte vina tratatelor care nu au prevazut unele situatii sau care au acceptat compromisuri politice in speranta ca lucrurile se vor rezolva de la sine pe parcurs, si parte vina statelor membre care nu au inteles necesitatea de a adopta reforme pentru a-si ajusta economiile si sistemele institutionale la cerintele functionarii in cadrul Uniunii. Odata criza declansata, institutiile europene s-au trezit ca nu dispun de instrumentele adecvate pentru a interveni rapid si energic cu solutii globale si de fond, fiind nevoite in schimb la interventii repetate, intarziate, cu tenta de improvizatie si cu rezultate limitate pe termen lung. Aceasta aparenta lipsa de eficacitate a institutiilor europene a provocat dezamagire in randul cetatenilor si a slabit increderea in proiectul european. Mai mult decat atat, slabiciunile institutiilor europene au propulsat unele state membre intr-o pozitie decizionala fara o baza institutionala formala, care submineaza ideea de democratie si da nastere la resentimente in randul cetatenilor din tarile obligate sa aplice masuri de austeritate percepute ca fiind impuse de Germania, Franta si mai nou de Olanda sau Finlanda.
Ne aflam in punctul in care la nivelul populatiei Uniunii Europene s-a instalat oboseala si frustrarea iar sentimentul de solidaritate sociala, care nu a avut niciodata o dimensiune europeana prea bine conturata, se erodeaza rapid. Pe de o parte in tarile nordice tot mai multe voci cer limitarea sau stoparea programelor de salvare a tarilor cu probleme din sud, pe de alta parte cetatenii tarilor cu probleme resping solutiile care cer sacrificii fara o perspectiva clara de redresare. Liderii politici nationali ezita sa confrunte aceste atitudini ale electoratului lor, ceea ce face imposibila aplicarea unor solutii globale pentru combaterea crizei. Pentru ca nu exista solutie care sa evite sacrificii dureroase; singura intrebare este cum se repartizeaza aceste sacrificii.
In esenta, criza europeana are trei componente interconectate: criza datoriilor suverane, criza sistemului bancar si divergentele de competitivitate intre tari.
Rezolvarea primelor doua componente presupune recunoasterea unor pierderi sub forma de datorii ce nu mai pot fi recuperate si gasirea unei formule acceptabile de repartizare a acestor pierderi intre diferite categorii de debitori si creditori. Acest proces este insa foarte complicat datorita numarului mare si a varietatii debitorilor si creditorilor publici si privati, nationali si internationali, implicati. Cu exceptia poate a Bancii Centrale Europene care ar putea teoretic sa innece in inflatie datoriile, nimeni nu dispune de „glontul magic” care sa rezolve toate componentele crizei peste noapte. Dar pietele nu mai au rabdare sa astepte si forteaza o solutie, iar aceasta nu poate fi decat expulzarea din zona euro a tarilor incompatibile. Prima candidata este Grecia care se pare ca in lipsa unui nou pachet de finantare va intra in incapacitate de plata in lunile urmatoare. O asemenea eventualitate nu mai este o simpla speculatie, un ministru german declarind de curand ca iesirea Greciei din zona euro „si-a pierdut caracterul infricosator”.
Adevarul este ca nimeni nu poate spune cu precizie care vor fi consecintele intrarii Greciei in incapacitate de plata si a iesirii sale ulterioare din zona euro. Daca insa lucrurile vor evolua in aceasta directie este clar ca Uniunea Europeana se va schimba radical. S-ar putea sa sa indrepte spre disolutie dar dupa parerea mea cel mai probabil scenariu va fi acela al constituirii unei Europe cu doua componente: un „nucleu tare” constituit in jurul Germaniei si o „periferie” care va cuprinde tarile din sud si din Europa centrala si de est (delimintarea exacta ramane subiect de discutie). Participarea la o moneda comuna si un grad inalt de integrare economica si politica vor caracteriza nucleul dur, in timp ce integrarea cu si intre celelalte tari va fi realizata preponderent sub forma unei piete comune pentru bunuri, servicii, capitaluri si forta de munca.
Tarile din cadrul periferiei vor avea o mai mare libertate de a-si decide politicile economice si unele din ele vor incerca sa se indrepte spre alte zone decat cea europeana: China si Rusia sunt deja deosebit de active in Grecia sau Cipru. Premierul ungar a vorbit in repetate randuri despre necesitatea adoptarii unui nou model de dezvoltare, diferit de cel occidental.
Romania ar ramane fara indoiala intre tarile periferice (probabil ca un alt termen va fi gasit pentru a desemna acest grup de tari). Se pierd in buna masura stimulentele institutionale, financiare, politice si culturale de modernizare pe care apartenenta la UE le asigura. Se castiga in schimb o mai mare libertate si independenta in conceperea si punerea in aplicare a unor programe de dezvoltare proprii – in masura in care nu apare presiunea unor alte sfere de influenta. Pentru cei care au incredere in modelul de dezvoltare „cu forte proprii” o asemenea situatie poate fi un avantaj.
Eu personal sunt foarte sceptic si chiar alarmat de o asemenea perspectiva. Inca sper ca liderii europeni vor gasi ideile si cuvintele potrivite pentru a convinge cei 500 milioane ce cetateni ai Uniunii ca impreuna ne este mai bine si ca merita sa facem unele sacrificii pentru asta. Si sper de asemenea ca liderii romani sa inceteze sa faca greseli care ne indeparteaza de Europa.
*
Aurelian Dochia este consultant financiar, fost director al BRD și consultant pentru Banca Mondială
