Cristian Grosu / Înapoi, la grecii noștri: conjurația celor 7 astre pe 2017

E despre ceea ce va trebui, la un moment dat (și într-un fel pe care acum nu-l putem anticipa), să plătim.

Mâine (marți, 14), înainte de-a avea vreme să se odihnească și să se calmeze după negocierile cu Grecia, membrii Eurogrup se vor reîntâlni la Ecofin.
Nicio zi de pauză și de limpezire înainte de-a analiza raportul privind finalizarea uniunii economice și monetare, după măsurile sângeroase impuse Greciei pentru a intra – după cum spunea Angela Merkel – ”într-o altă cultură” economică.

Aceasta e conjunctura – internațională, economică și chiar psihologică – în care România va fi măsurată și evaluată după ce a anunțat că nu va prelungi acordul cu Troica și după ce trei rânduri de experți ai CE, FMI și BM au plecat de la București așa cum au venit.

NEinițiații știu că nu ar trebui să avem probleme :
avem, (azi, luni, 13) nu doar una din cele mai mari creșteri din Uniunea Europeană, dar și o inflație mică, un deficit în grafic și, mai ales, creșterile din ultimii 2 ani (2013 și 2014) sunt sustenabile: după consolidările disperate din 2010-2012 (care au extirpat tumorile creșterii din 2007-2008), economia a crescut din necesitate și oportunitate.

Inițiații știu, însă, că politica economică guvernamentală a ultimelor 3-4 luni (cu acțiuni și efecte în sens invers celor luate cu doar un an în urmă !) ar trebui să ne creeze insomnii.

Pentru a înțelege de unde ne poate veni problema, să privim puțin în față, cu numai 2 ani: pentru că riscăm ca, în 2017, o serie de efecte spectaculoase astăzi ale politicilor economice, să se transforme în mod obiectiv în toxine la nivelul economiei și societății.
Alinierea unor fenomene nefaste și sinergia unor parametri critici care ar putea dezechilibra macroeconomic România în 2017, într-un mod asemănător (dar pe un alt palier) celui în care deciziile economice ale guvernului Tăriceanu din 2008 au avut nevoie de 5 ani de măsuri pentru a fi corectate; adică plătite.

Să le luăm la rând :

1), Suntem în plină stimulare pe cale administrativă a creșterii economice, după ce am crescut, timp de 2 ani, în mod sustenabil.
Capacitatea actuală a economiei este de circa 3% pe an creștere sănătoasă, iar orice forțare va cere, peste 2 ani, o corecție care ne va împinge în evoluția ”dinți de fierăstrău” : cum pot fi făcute socoteli pe o atare creștere, mai ales că de obicei ea produce în economie și în societate (societate: pe piața forței de muncă în primul rând) efecte imprevizibile ?

Cei care susțin (în mod legitim, de altfel) că România are potențial de creștere de 5-6% pe an, știu și că o atare creștere trebuie să aibă în spate productivitate și competitivitate : ceea ce nu e cazul la măsurile guvernamentale de stimulare a creșterii luate în ultimele luni.

2), Își pune cineva problema – înainte de-a încuraja cu orice preț consumul – de ce Ungaria, Polonia și Cehia ne produc cel mai mare deficit comercial? Și nu Germania, UK, Franța ?

Înainte de-a încuraja consumul – care presează importurile și adâncesc deficitul comercial – măsurile guvernamentale ar fi trebuit să vizeze în primul rând producția autohtonă pentru piața autohtonă.

Or : scăderea TVA la 19% din 2016 + de scăderea TVA la alimente + creșterea salariului minim + creșterile de salarii la bugetari (lege la care se lucrează) – măsuri luate în numai 6 luni -vor presa cresterea pe baza consumului din import. S-o recunoaștem: creșterea pe consumul mărfurilor sub brand românesc importate din Polonia și făcute cu materie primă din Ungaria nu are cum să fie de cursă lungă.

În plus, datele statistice referitoare la creșterile de consum din ultimele 2 luni sunt înșelătoare, ele vin din stocuri și reglaje conjuncturale – prețurile se vor autoregla înainte de-a intra în postul Crăciunului.

3), Inflația – apropo de prețuri. Tocmai străbatem un moment ”istoric”: inflația negativă, produsă de scăderea TVA la alimente, care se suprapune cu cotațiile mici la petrol.

Înainte de toamna anului 2016 am putea constata consecințele efectului de bază, vom fi siliți să dăm la o parte efectele conjucturale ale măsurilor administrative și s-ar putea să găsim o inflație reală de 3-4 procente.

4), PIB-ul potențial: lipsa cronică de investiții – atât în zona privată cât și în sectorul public compromite PIB-ul potențial pe anii 2016-2017.

Excedentul la bugetul general consolidat cu care se laudă actuala administrație a ajuns deja să fie toxic, nu atât el în sine, cât, mai ales, modul în care e produs :

În timp ce bugetul de stat e pe deficit, excedentul provine din înghețarea investițiilor în plan local (iar decizia e una pur politică – un amic primar undeva pe Valea Prahovei se plângea că ”au ordin” să o lase mai moale cu investițiile). În loc să se învârtă și să producă multiplicare și locuri de muncă, banii sunt ținuți la dispoziția guvernului pentru măsurile din anul electoral 2016.

Sunt destui cei care susțin că e mai convenabil ca investițiile locale să se facă cu banii europeni – iar asta e oarecum logic.
E, însă, o logică mică: banii europeni vor intra la propriu în economie (dar numai în cazul că lucrurile merg ca unse în mecanismele de atragere pentru exercițiul 2014-2020) cu un decalaj de 1,5-2 ani. Cine, ce, cu ce mișcă ceva până atunci ?

5), Un lucru periculos: Deficitul structural – aflat acum, după 2 ani de creștere economică sustenabilă, la potențialul real al economiei (spre 1%).

Forțarea creșterii prin consum (și Nu prin stimularea muncii, a investițiilor, a productivității și a exporturilor) adică peste potențialul sustenabil al economiei poate duce acest deficit în jos, trăgând, după el, și ținta deficitului cash. Ba chiar, în cazul extrem, ne-am putea trezi (că așa s-a negociat la MTO – prost și sub disperarea momentului) că avem de țintit un deficit zero, sau chiar cu plus.

6), Fiscalitatea: toate cele de mai sus – de la 1 la 5 – se vor deconta de undeva, după ce socotelile pe anul 2017 vor avea de ținut seama de corectarea dezechilibrelor.

Un exemplu (poate prea rudimentar și din altă poveste) – cu capacitatea și piața construcțiilor : câtă vreme Nu s-a construit, sau s-a construit mult prea puțin față de cerere, și au existat bani în piața imobiliară, toată lumea era veselă fără să observe că un apartament cu 3 camere în Pantelimon ajunsese să coste cât unul cu 2 camere în Veneția. La ora decontului a pierdut toată lumea, iar banii ăia plătiți aiurea în plus au trebuit luați de undeva : fie din buzunarul cumpărătorilor, fie din cel al băncilor.

Revenind din piața construcțiilor în economia mare : aici banii vor trebui luați prin fiscalitate.

N-ar fi nici asta o problemă : dar chestiunea e că în atare momente de panică guvernamentală, fiscalitatea devine haotică, nu mai e un instrument prin care administrația stimulează economia pe direcțiile potrivite, e doar o formă prin care statul adună cu orice preț bani din economia privată. Am mai jucat în acest film la începutul anului 2014, cu taxa pe stâlp și supraccizarea carburanților. Ce se va fiscaliza, suplimentar, din 2017 ?

**

Aceasta e situația frumuseții cifrelor actuale – frumusețe chiar reală în acest moment și înainte ca măsurile administrative recente să producă efecte – care ar ferici pe orice guvern care are o strategie și vede lucrurile cu, măcar, 2-4 ani înainte.

Ea reclamă , însă, un mix de soluții punctuale la fiecare problemă și care, coroborate cu politica monetară a BNR (a cărui ”oca mică” a rezolvat mereu necesarul de ”ocale” din economie, dar asta nu merge la infinit) să completeze politicile autentice de care au nevoie economia și societatea: în pofida creșterii, nu avem infrastructură, digitalizarea merge în pași de melc în ciuda sutelor de milioane de euro pompate acolo, școala nu mai produce forță de muncă competitivă și adecvată pieței muncii, diferențele dintre regiuni cresc de la un an la altul, ca și diferența dintre urban și rural.

Or, banii pentru toate acestea se vor duce în consum, adică în importuri, adică în economiile altora.

Aceasta e poziția de pe care guvernul cere – în cea mai proastă conjunctură internațională posibilă – încetarea acordurilor cu Comisia Europeană.
N-ar fi un capăt de țară încetarea acordurilor: teoretic, România Nu are, în acest moment, nevoie de bani.

Chestiunea e că aici și acum nu mai e vorba de bani.

Când e vorba de bani, primul care ar trebui să se teamă e mediul de afaceri: până la urmă, la el se decontează totul.

7), Se teme însă guvernul – dar nu de bani, căci România a avut contracte avantajoase cu finațatorii iar vârful de plată tocmai trece în acest an, 2015 . Administrația se teme de condițiile pe care le presupune fie și un acord preventiv. Să privim în urmă la ultimii 5 ani și să facem o listă: care din măsurile economice (macro sau micro) care ne-au asigurat echilibrul de astăzi al ”cifrelor” a fost luată fără să fi fost impusă de acordul cu Troica? Și care din măsurile din aceste acorduri, care nu s-au luat, nu sunt astăzi producătoare de pierderi ?

Problema e alta : suntem, în această favorabilă conjunctură, Nu în situația de-a rupe punțile cu Comisia Europeană (cu FMI oricum le-am rupt), ci în cea mai bună poziție de negociere. Să nu ne întoarcem cu căciula în mână spre finanțatori undeva pe la mijlocul lui 2017, când vor discuta cu noi așa cum au discutat azi-noapte cu Grecia – chiar dacă Nu vom fi ajuns atât de jos ca Grecia.

Căci lecția acestui weekend ”grecesc” nu mai este ”nu vă împrumutați ca nebunii”, ci una foarte subtilă, care marchează un moment de cotitură în Europa. Lecția poate fi rezumată într-o singură frază:

”Guvernanți din toate țările, vremea protecției sociale a statelor cu potențial real a trecut : fiți profesioniști și nu vă puneți țările cu spatele la zid, căci vă veți plăti prostia și lipsa de viziune vânzând de prin casă”.