Cristian Grosu / Hai să-i salvăm și pe îngeri

Discuția trebuie să înceapă acum, chiar acum: peste 3-4 luni ne vom întoarce la percepția de dinainte de criza Covid asupra sistemului de Sănătate: și atunci știam ce se întâmplă, dar lipsea șocul morților – adică emoția aia care nu te mai lasă să-ți întorci privirea în altă parte. În treacăt: și după Colectiv am jurat să reformăm Sănătatea. Am lăsat, însă, prea mult timp, pînă când ni s-au șters de pe retină morții, astfel că ne-am putut întoarce liniștiți la ale noastre.

Mai întâi o poză – poza relevantă:

În viața de toate zilele, când vorbim de lucrurile bune, sigure, precise, folosim termeni medicali: ”a fost o acțiune chirurgicală”; ”decizia ar fi avut un impact mai mare dacă nu s-ar fi intervenit cu bisturiul”; ”o operațiune curată – farmacie”.

Or, atunci când România avea mai mare nevoie de aceste calități ale sistemului de Sănătate ele nu au mai fost aplicabile Sănătății:

Așa a fost nevoie de cea mai bizară dintre măsuri: militarizarea a trei spitale, din trei reședințe de județ, și preluarea cu fermitate a frâielor de către comitetul național de intervenție.

Și acum să pătrundem în poză, urmărind, ca la teatru, decorul, regia și personajele: pentru că e nevoie de-o uriașă forță și determinare politică pentru a modifica ceva în poza asta, dar cine o va face, chiar merită un loc în istorie. 

1-Decorul

De la DSP-uri și până la spitalele ca entități juridice în sine, sistemul de sănătate românesc funcționează în cel mai pur stil feudal cu putință.
Rolul DSP-urilor județene e crucial și din punct de vedere al procedurilor și al monitorizării în cazul unei epidemii. Dar numirea exclusiv politică a conducerilor de tot felul a evacuat pur și simplu atât expertiza și competența, cât și responsabilitatea din aceste instituții; și le-au adus în ipostaza de simple mașinării locale de administrat industriile avizelor și mita aferentă.

La spitale lucrurile sunt mult mai sofisticate: prinse între subordonarea la nivel local și cea la nivel național, conducerile acestora iau pur și simplu spitalele în concesiune și se străduiesc să mulțumească două galerii de politicieni.
Astfel apar primele anomalii care aparțin de ignorarea priorităților specifice unui domeniu profesional atât de sensibil:

• -, echipa se face nu după expertiză, ci după complicități; e și motivul pentru care, atunci când o echipă se află la butoane, mulți alți pretendenți la funcții pentru când se va întoarce roata politică recurg la adevărate sabotaje pasive sau insubordonări.
  Privind la cazurile Suceava, Focșani sau Deva – e de văzut dacă nu cumva nerespectarea cu efecte criminale a procedurilor nu are caracter penal. Pentru că asta nu mai ține de specificitatea care are nevoie de verdictul Colegiului Medicilor.
• -, dotările nu se fac după necesitatea stringentă a spitalului – sau, atunci când e vorba chiar de necesitate, nu întotdeauna se grăbesc managerii să-și pună în valoare aceste dotări. Aici intervin obligațiile față de importatori sau de furnizori de echipamente. Așa vedem, din când în când, la televizor, spitale care au echipamente de milioane dar pe care nici nu le-au pus în funcțiune, aparatură scumpă pentru care nu există medici cu expertiză, te miri ce achiziții care stau prin magazii și subsoluri.

În privința dublei subordonări, mai e necesară o mențiune: pe cât de legitim poate părea ca administrația locală să se implice în funcționarea sistemului local de sănătate, pe atât de nebăgată în seamă trece la ”electorat” această obligație: ca și în cazul Educației, Sănătatea este percepută ca un lucru care vine ”de la București”, de la minister, de la mașinăria care asigură și Sănătatea și Educația pe ”pe gratis”.

Astfel că nu există o responsabilitate clară – adică niște oameni cu CNP, nume și adresă – care să fie trași la răspundere pentru morți sau pentru cazuri dramatice: păi, nu există nici măcar ”responsabilitate politică”.

2-Regia

Alcătuirea sistemului s-a făcut și se face nu doar prin politizarea brutală a instituțiilor și a pozițiilor-cheie, ci și printr-un sistem de reguli nescrise care stau la baza infrastructurii legislative înlocuind principiul eficienței:

Managerul de spital să aibă sau să nu aibă grad universitar? Ce rol are directorul medical și într-un caz și în celălalt? Cine decide finanțarea-dezvoltarea în cazul că managerul e de o parte, iar directorul medical din partea cealaltă a baricadei?

De partea cui trebuie să fii pentru a ajunge șef de secție, iar după ce ai ajuns, de partea cui trebui să fii ca să rămâi?

Cine și de la ce nivel se ia decizia raportărilor oficiale? Morți mai puțini ”ca să nu se interpreteze” – cum s-au justificat cei de la Suceava – sau infecții nosocomiale zero, cum nu există nici măcar spirtul medicinal, ca la Spitalul de Arși. Cine decide păstrarea organizării spitalelor în paradigma de acum 40-50 de ani, de când le-a făcut Ceușescu – cu circuite învechite, fără protocoale precise, cu proceduri schițate doar pe hârtie, fără nicio responsabilitate privind conservarea tenace a subdezvoltării?

Nu, nu-i vorba doar de finanțare: toate acestea presupun oameni, intervenții în ”scenariul” legii și organizării sistemului, deturnarea permanentă a actului medical dinspre pacient spre sloturile de interese care vin la pachet cu concesiunea spitalului.

Spitalului? Doctorul Mircea Beuran, trimis în judecată pentru mita de 10.000 de euro pe care ar fi luat-o pentru un post de asistent universitar, a pus în joc nu doar funcționarea unui spital: colțul păturii ridicate de el arată cangrena tolerată de elite și de lege până în cele mai sensibile zone ale sistemului.

3- Oamenii

Și aici ajungem la oameni. Căci oamenii care fac sistemul să meargă, nu doar în decorul și sub regia de mai sus, ci chiar în pofida anomaliilor după care funcționează sistemul, sunt cei numiti – într-o mișcare nu doar de marketig de criză, ci în primul rând emoțională – ”îngerii din linia întâi”.

Toate studiile serioase arată că rezultatele și eficiența unui medic român, raportate la finanțare și dotări, sunt net superioare mediei europene – așa se și explică succesul celor care pleacă chiar în marile spitale ale Vestului, că nu vorbim doar de medicii de țară.

Or acești medici, pe care cade greul, sunt siliți să trăiască și să evolueze profesional în aerul toxic creat în spitale de stăpânii concesionari. Stăpăni-stăpâni: cu drept de viață și de moarte profesională asupra tinerilor medici, sau asupra medicilor care, cu tenacitate, încearcă să scoată lucrurile din sistemul feudal împingând ca într-un zid. Cei trei tineri medici întorși din străinătate cu speranța că pot schimba ceva au plecat (de fapt, au fugit pur si simplu) de la Spitalul Colentina, speriați de șerpăraia care era pe pe cale să-i înghită.

Cunosc medici din rețeaua privată care nu ar rezista nici măcar o zi în mlaștina de la stat.
Cunosc asistenți medicali întorși în România – cu experiență de peste 15 ani, din care câțiva în străinătate – care și-au găsit cu greu un job: într-un super-spital de stat care caută cu disperare asistenți medicali experimentați și competenți, cel ”recrutat” trebuie să dea 3.000 de euro spagă. În București. Ce să mai spunem în țară – acolo unde și ministerul, și DNA-ul și presa sunt departe..

Se vor face cele 4 super-spitale regionale: să ne închipuim puțin cum se vor face atunci recutările – și la medici – după sistemul Beuran – și la asistenți medicali, după sistemul marilor spitale bucureștene.

Finanțarea și alți monștri

E limpede că orice creștere a finanțării sănătății trebuie să se facă neapărat în paralel cu deparazitarea și modernizarea sistemului: o mașinărie construită în jurul unor zeități de mucava, al unor  legende scoase din bestiarul politico-profesional al sistemului moștenit de la Ceaușescu, al unora de neatins,  în cel mai serios sens cu putință, nici de legea medicală, nici de cea administrativă și nici de cea penală.

Fără schimbarea acestei paradigme, jumătate din banii alocați Sănătății sunt aruncați pe geam, în gaura neagră a structurilor care-i protejează pe acești oameni.

De altfel, cangrena e atât de mare încât însăși problema subfinanțării trece pe locul al doilea:
să ne uităm doar la politicile de prețuri ale medicamentelor – calculate parcă anume să ridice mingea la fileu exportului paralel și să înghesuie într-un colț producătorii autohtoni de medicamente;
sau la făcătorii de legi și regulamente care transformă articulațiile sistemului românesc de transplant în adevărate cuiburi de traficanți de organe; sau la ce înseamnă cercetarea medicală românească.

Acum: discuția trebuie deschisă acum – de la maniera de organizare și până la finanțare, de la politicile de personal din spitale la subordonarea administrativă, de la politicile medicamentului la responsabilitatea monitorizărilor și raportărilor, de la latura socială și până la responsabilitatea penală privind sistemul de sănătate românesc.

Altfel, ne vom trezi peste 3-4 luni că –  deși am văzut în criza Covid, mai bine decât în oricare alt moment, marile anomalii ale Sănătății – vom uita, așa cum am făcut-o după Colectiv,  că purtăm după noi această cangrenă. Ba chiar vom și investi în ea niște miliarde.

***
PS: cursdeguvernare.ro deschide această dezbatere, printr-o videoconferință organizată marți (detalii mai jos): principiile de reformare a sistemului de sănătate trebuie să configureze cât mai rapid o strategie. Pentru implementarea căreia chiar vor fi bani.

Înscrieri deschise: VIDEO CONFERINȚA ONLINE – #LecțiaCovid. Resetarea sistemului de sănătate