Cristian Grosu / Editorialul de Crăciun

Un text cu totul altfel decât cele obișnuite pe cursdeguvernare.ro. Un fel pe care ni-l permitem doar în momente de respirație ”înspre partea cerului” – cum spera, la un moment dat, Julien Benda.

Cu fiece an care trece, mecanismul nebuniilor în mijlocul cărora trăim – unele frumoase, altele sordide de-a binelea – arată tot mai mult ca un sistem de consecințe superficiale, în spatele cărora s-au estompat valorile care le-au produs.

De la decidentul politic, la partenerul de afaceri, la coleg, la concurent, și până la noi, cei care privim pe fir în sus spre tabloul de bord al deciziilor – părem cu toții a nu mai fi în stare să facem legătura adevcată între ceea ce trăim și umanitatea viguroasă de-a lungul căreia am ajuns, generații, până aici.

Din combinația fericită între coerența Dreptului roman, fibra creștină a eticii noastre și avântul critic al reformei lui Luther nu mai trăim azi decât civilizația formală sub care ne simțim îndreptățiți să punem orice temelie.

Azi n-am să fac ”o analiză”. Ci propun un text – pur frumos și simplu mișcător al lui Petru Creția (LINK ).

Într-un fel – în Acel fel – e tot despre relațiile noastre sociale, despre afaceri, despre termenul lung al opțiunilor noastre și, în definitiv, despre oameni ”buni” (nici nu-i mai numim așa – rezerva elogiilor noastre merge cel mult până la ”oameni de caracter”..).

Textul care ne propune să privim puțin spre rădăcină, al lui Petru Creția :

**

Pentru cei fara nume

Pentru cei nestiuti si uitati si pierduti in lutul orb si risipiti prin veacuri, dar care au fost sarea pamantului si care au purtat pe umerii lor binele lumii sunt scrise randurile acestea.

Cred ca nu e nimeni dintre noi care sa nu fi cunoscut asemenea oameni.

Sa-i inmultim cu numarul incalculabil al generatiilor, cu intinderea continentelor si cu puzderia insulelor si, adunandu-le, in gandul nostru, umbrele fara nume si chip, sa-i celebram o clipa, aici si acum, in zarva plina de nume a istoriei.

In ei se intrupeaza acea parte din bine a speciei gratie careia omenirea are totusi chip omenesc si a dainuit in ciuda crancenelor ei cusururi. Am putea sa-i numim buni prin natura sau, daca vreti, buni pentru ca asa i-a lasat Dumnezeu printre noi.

Ei nu trebuie neaparat ganditi in functie de anumite crezuri, coduri morale sau legi, ci in spontaneitatea din adanc a bunatatii lor, care poate fi chiar bunatate, sau cinste sau rabdare sau dreptate, smerenie, indurare sau curaj, daruire, necrutare de sine, chezasia cuvantului dat, devotament, fidelitate si onoare, darzenie sau, printre nu multe altele, puterea de a raspandi in jurul lor incredere si bucurie, iubire si har.

Sunt cei inzestrati cu un fel de exemplaritate inefabila, ca reprezentanti ai unui bine necontingent, martori ai acelei parti a omenescului pe care, printre atatea rele si printre atatia rai, suntem inclinati prea adesea s-o uitam.

Exista un mit hasidic potrivit caruia se afla mereu si mereu, imprastiati pe pamant, treizeci si sase de intelepti, oameni de obicei nevoiasi, umili si umiliti, oameni fara nume pe care se sprijina lumea ca sa nu cada in pierzanie, oameni drepti in strambatate si indaratnici sub bici, in intunericul vremilor. Dar treizeci si sase este doar expresia simbolica a unei prezente mult mai cuprinzatoare in dainuirea ei. A tuturor celor care traiesc si faptuiesc tinand dreapta cumpana istoriei cu o mana nevazuta, iar apoi se duc in uitare.

Daca cineva vrea pilde, sa reciteasca parabola samariteanului, caruia, spre deosebire de preot si de levit, i s-a facut mila de cel cazut in drum si i-a legat ranile si a turnat peste ele untdelemn si vin ; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han si a ingrijit de el. A doua zi, cand a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului si i-a zis : “Ai grija de el si, orice vei mai cheltui iti voi da inapoi la intoarcere”.

Sau sa reciteasca Insula lui Artur a Elsei Morante.

Conditia noastra este inaltata si izbavita prin neincetata aflare in lume a celor buni si drepti si curati. Si nu trebuie sa ne gandim la ei decat cu veneratie, cu recunostinta si cu dragoste, fara vreo incrancenare pentru soarta lor: prezenta lor in omenire este, spre binele ei, adanca, cum adanc e si raul, dar este si usoara, ca un zambet ascuns in lumina, mereu.

Cineva, prin Renastere, pare-mi-se ca in Olanda, a scris in latineste cateva tomuri de Vieti ale oamenilor obscuri. N-am citit cartea, dar iata ce s-ar mai cuveni spus :

la sfarsitul sfarsiturilor, cand toate vor inceta si vor fi judecate, ultimul poet al lumii sa citeasca la sir, in tacerea aceea si in acel alt timp si alta lumina, numele tuturor celor fara de nume, de la un capat la altul al vremii. Numele celor nevaditi si uitati si de nici o seama, care au purtat lumea, sarea pamantului, samanta si roada ascunsa a lui.

Numele celor care, din sinele lor si de-a lungul neincetatei patimiri, au pastrat sensul august al umanului.

(Petru Creția)

**

PS: Sărbători Fericite!