Invităm astăzi pe cursdeguvernare.ro un text despre raportul destructurant până la aversiunea personală și chiar ură dintre media și instituțiile statului – și pe autorul său, Cătălin Tolontan: ”Nu se poate construi nimc pe credința dușmănoasă că suntem două popoare: unul bun și unul rău!”. (Redacția)
***
Antenele mizează pe un mare succes de public la mitingul de azi.
Nu cred.
Oamenii s-au săturat de dramele altora. O țară în care 40% dintre locuitori sunt pîndiți de riscul de sărăcie semnifică o țară unde ”contractul social este pe cale să eșueze”, așa cum spunea deunăzi ministrul culturii.
Nu e vorba doar despre Antene, ci despre adeziunea la aproape orice, despre deficitul de încredere reciprocă.
Ritmic, românii sînt chemați să salveze o cauză sau un rînd de alegeri. Li se spune că e decisiv. A fost decisiv și data trecută, dar, de data asta, chiar e hotărîtor!
Din iminentul acesta, jucat ca o partidă de fotbal terminată la loteria penaltyurilor, viața lor nu se schimbă aproape deloc. Te saturi să trăiești la nesfîrșit într-o tensiune a decisivului fără consecințe.
Mai sînt aproximativ trei ore pînă la invitația la protest din Piața Constituției.
Oricum, nu numerele sînt problema Antenelor.
Chiar dacă eu greșesc în estimări și vor avea la chemarea de azi foarte mulți participanți, un eventual succes se va transforma într-un bumerang.
Pentru că, în acest moment, pentru Antene mai mult înseamnă mai puțin. Inclusiv sprijinul afișat de președintele Iohannis a însemnat prea mult.
Prea mult a fost încă de la început, dar Dan Voiculescu e cel care a decis asta. Cînd ești și om de afaceri și politician și patron de media, statutul tău semnifică un dezechilibru într-o societate democratică.
Este exact ce se resimte în aceste zile și ceea ce Antenele nu realizează. Omenește e de înțeles – e greu s-o conștientizeze, cei de acolo fiind prinși într-un război emoțional pe care-l tratează drept unul de supraviețuire.
Televiziunile au ajuns să fie conduse de retorica vedetelor postului. Ele arată ca o țară aflată la dispoziția mulahilor.
Există în Antene, desigur, și oameni în afara acestei direcții etern revanșarde și revoluționare. Dar ei nu au putere.
Așa s-a ajuns la situația în care jurnalismul nu mai e demult decît prilejul militantismului și dovada reîmprospătată a adeziunii pentru problemele companiei, ale patronului sau pentru orgoliile vedetelor.
Uneori, despre ego e vorba în primul rînd. Charisma și succesul, dezvăluirile incontestabile și sentimentul că ei pun sau dărîmă guverne, toate acestea i-au deformat.
Și Gâdea și Badea și ceilalți au sentimentul că dacă au dreptate în unele chestii, atunci ei își pot permite orice. Că, dacă au logică, nu pot greși.
Și, ca într-o spirală autosuficientă, ei par convinși că, dacă au audiență, asta îi alimentează cu și mai multă dreptate. Rețeta sigură a războiului infinit.
Anteniștii îl detestă pe Traian Băsescu, însă nu recunosc că practică același gen de vehemență ca și el.
În primele zile ale conflictului dintre ANAF și Antene, fostul președinte oferea formula cîștigătoare: ”Statul să se ducă şi să-l facă ţăndări pe cetăţean şi-l pune să execute hotărârea!”. Asta se poate numi imperativul ”The Revenant”.
Să te duci cu ursul din „The Revenant” peste propriul cetățean ca „să-l faci țăndări”, faină idee de dreapta!
În replică, ieri lucrătorii ANAF erau numiți ”impotenți” pe Antena 3, asta în timp ce susținătorii erau chemați la miting în Piața Constituției.
Poate că eu greșesc. Dar am sentimentul că atitudinea aceasta, ”Scufundă-le barca în port!”, ”Smardoiește-l pe marinar!”, ”Umflă-i mufa celuilalt”, nu mai strînge participarea oamenilor.
Răzbunarea e utilă ca intrigă de film, dar eșuează în materie de cultură a dezvoltării unui popor. Nici o țară nu s-a construit pe ură.
Istoricul britanic David S. Landes observa un paradox. Complexul de inferioritate se manifestă prin nerecunoașterea superiorității ideilor, ale argumentelor sau ale momentelor bune ale celorlalți. În schimb, popoarele cu o cultură a încrederii în sine, japonezii erau exemplul, nu se sfiesc să recunoască superioritatea altora, atunci cînd o întîlnesc.
Nu e vorba de superioritatea ca oameni, că filozofia aceasta nenorocită nu există decît pe la noi, unde dacă cineva are altă părere decît tine asta îi depreciază statutul uman.
E vorba să descoperi și să primești întîlnirea cu inteligența celuilalt, cu felul lui diferit de a înțelege lumea, cu știința lui superioară de a se organiza.
Fondîndu-și atitudinea pe multe argumente corecte, cum ar fi acela că statul tolerează insolvența homerică a altor televiziuni și trusturi de presă, dar și pe o premiză total greșită, că deciziile judecătorești sînt opționale dacă ție ți se pare că ai dreptate, Antenele sînt acum în faza în care-și fac rău, nu bine.
Atît de puternice se cred Antenele, încît au sentimentul că pot rescrie regulile sociale după cum le înțeleg ele.
Prin reacția lor disproporționată, prin propria eroizare și prin insultarea oricărei opinii contrare, nu că tabăra cealaltă n-ar proceda fix la fel!, televiziunile familiei Voiculescu nu realizează ce efect de mobilizare stîrnesc în interiorul justiției, de pildă.
Cînd o decizie judecătorească devine prilej de victimizare la scară națională, justiția are un reflex contrar: ”Ba e o simplă chestiune de justiție!”.
Dacă scoți oamenii în stradă, justiția va insista că verdictele se dau în sala de tribunal.
Nu e vorba că judecătorii se vor răzbuna, că nu asta e gîndirea normală și societatea are pîrghii să reacționeze, ci că justiția are tendința sistemică de a-și afirma puterea în fața a ceea ce ea resimte drept amenințare la adresa unei vieți reglate prin norme.
Ce vrea, bă, ăsta, vor spune vedetele Antenelor, după ce că e în același trust, ar vrea să fim preș în fața justiției?
Nu, nu asta zic.
Întîi că, lucrînd în același trust, asta nu înseamnă că facem aceeași meserie.
Nu pretind că regulile după care scriem noi, la Gazetă, sînt superioare, iar cele de la Antena 3 sînt inferioare. Doar constat că sînt altele. Evident că le considerăm bune, de vreme ce le practicăm, dar nu judecăm pe nimeni drept suboameni.
În esență, facem meserii diferite.
Iar faptul că avem același patronat spune, acum sincer!, ceva nu despre noi, ci mai degrabă despre niște acționari care, și la închisoare prin cel mai important dintre ei, înțeleg că fiecare sîntem liberi să ne practicăm profesia așa cum credem.
Cîți oameni vor fi azi, la ora 15, în Piața Constituției e o chestiune care va intra, din nou, în menghina polarizării societății.
Tentat și eu să fac pe deșteptul, spun că vor fi mai puțini decît se așteaptă Antenele.
Dar, oricum, unii vor spune că sînt mulți, alții, că sînt puțini. Unii, că acolo sînt conștiințele civice, alții, că sînt cei spălați pe creier.
Și într-o parte și alta sînt cetățeni români.
Poate că au început să se sature. Îi trag una dușmanului și, de fapt, observă că s-a spart oglinda în care se oglindește suferința pe care o numim ură.
***
Articol apărut pe blogul lui Cătălin Tolontan – pentru comentarii – AICI.
Urmărește-ne pe Google News
