Analiză/ 1 ianuarie 2019 – data țintă pentru adoptarea euro. Necesități, provocări și riscuri

Marți, 6 mai 2014, Liviu Voinea, ministrul delegat pentru buget, a anunțat oficial intenția României de a adera la Zona Euro cu începere de la 1 ianuarie 2019. Declarația a fost făcută cu ocazia participării la reuniunea Consiliului ECOFIN şi la reuniunea Consiliului Guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii, care s-au desfăşurat la Bruxelles.

România avea la finalul anului trecut un PIB pe locuitor exprimat la paritatea puterilor de cumpărare standard ( adică ajustat prin intermediul prețurilor de consum mai scăzute) de 52% din media UE. Cel mai sărac stat admis până acum în Zona Euro a fost Letonia. Aceasta avea un PIB pe locuitor de 60% din media UE.

Prin similitudine, acest fapt ne-ar pune în situația de a încerca să recuperăm un decalaj de opt procente în cinci ani. Pentru aceasta ar trebui să păstrăm până în 2019 un ritm de creștere mai mult decât dublu în raport cu estimarea de 1,5% utilizată pentru ansamblul UE. Posibil, dar destul de dificil de transpus în fapte, chiar dacă anul 2013 și începutul lui 2014 sunt dătătoare de speranțe.

De reținut, aderarea la 1 ianuarie 2019 ar presupune intrarea cel mai târziu la 1 ianuarie 2017, adică peste numai doi ani și jumătate în mecanismul denumit ERM II. Această abreviere reprezintă prescurtarea din limba engleză a așa-numitului ”European Rate Mecanism” versiunea a doua, care impune fixarea unei parități centrale în raport cu euro și demonstrarea pe parcursul a doi ani a capacității de păstra un coridor de fluctuație de plus/minus 15% în raport cu această paritate centrală.

De exemplu, dacă se va stabili pentru 2017 și 2018 un curs de referință de 4,40 lei/euro, atunci cursul euro va trebui să nu treacă de 5,06 lei și să nu coboare sub 3,74 lei, în condiții de păstrare a stabilității economice, indiferent de presiunile care s-ar face și de speculațiile care ar fi încercate. Desigur, și pe baza măsurilor luate concertat de Banca Națională a României împreună cu Banca Centrală Europeană.

Pentru a face ultimele reglaje, în funcție de evoluțiile constatate pe parcursul ERM II, paritatea de aderare la Zona Euro ar urma să fie ajustată ( sau nu ) cam cu șase luni înainte de momentul schimbării banilor din lei în euro. Raportul definitiv la care se va face trecerea între leu și euro este crucial deoarece corectarea ulterioară a dezechilibrelor din economie nu se va mai putea face pe calea cursului de schimb.

Dacă productivitatea și competitivitatea nu vor ține pasul cu mersul din Zona Euro, singura soluție va rămâne aceea a devalorizărilor interne. Respectiv impopulare și foarte riscante în plan politic reduceri de salarii, pensii și prețuri ale activelor deținute. Vizibile acum în partea de sud a Zonei Euro, care nu a ținut pasul cu mersul economiilor din Nord.

De aici și importanța realizării unor progrese în ceea ce privește sincronizarea cât mai bună cu economiile performente din Zona Euro (așa-numita convergență reală, structurală, financiară și ciclică). Trebuie subliniat că îndeplinirea criteriilor de la Maastricht (asupra cărora nu mai insistăm), care se va face foarte probabil până la finele acestui an, constituie o condiție necesară dar nu și suficientă.

Moneda unică: Beneficiile și costurile

Avantajele adoptării euro, sumarizate pe scurt într-o formă accesibilă publicului larg de Miroslav Singer, viceguvernator la Banca Națională a Cehiei:

Beneficiile macroeconomice

1.Reducerea riscului de turbulențe monetare și financiare

2.Efect de disciplinare asupra politicilor economice întreprinse

3.Reducerea primei de risc la împrumuturi pentru economiile mai puțin dezvoltate

4.Posibila stabilizare a nivelului dobânzilor pe termen lung.

Beneficiile microeconomice

1.Eliminarea riscului de evoluție a ratei de schimb în raport cu Zona Euro

2.Reducerea costului tranzacțiilor

3.Creșterea transparenței internaționale a prețurilor

4.Creșterea volumului schimburilor externe

Aceste avantaje ar urma să se concretizeze într-o dezvoltare economică mai rapidă, alocarea mai eficientă a resurselor, câștiguri de bunăstare și stabilitate crescută. Și atunci, de ce nu se înfăptuiește mai repede adoptarea monedei unice europene, stabilită prin tratatul de aderare cu regim de derogare temporară pentru noii membri ?

Deoarece există patru costuri și riscuri asociate cu intrarea în Zona Euro:

1.Dificultatea de a stabili corect paritatea cu care se face trecerea la euro

2.Pierderea posibilității de a utiliza politica monetară și rata de schimb pentru ajustare în cazul unor șocuri

3.O anumită poziție în politica monetară nu va putea mulțumi toate țările din Zona Euro

4.Posibile asimetrii în transmiterea politicii monetare

***

Una peste alta, fixarea obiectivului aderării la Zona Euro pentru anul 2019 are și o doză importantă de simbolism nelegată de starea economiei. Este vorba despre preluarea în acel an de către România a președinției europene pe o perioadă de șase luni (pur și simplu, atunci ne vine rândul). Coincidența face însă ca termenul ceva mai mic de cinci ani de acum înainte să se încadreze la fix în strategia pe termen mediu.

Prin aceasta, un obiectiv ce sintetizează starea economiei, afirmat și urmărit ferm, ar putea să ne mobilizeze în obținerea unui rezultat dificil, mai nou impus de cerințele UE. Acesta constă în aducerea echilibrului structural al economiei sub 1% din PIB, fapt prevăzut și de planificarea bugetară orientativă pe trei ani, pentru perioada 2014 – 2016.

Adică exact până la prezumata intrare și menținere cu succes în ERM II, care să certifice data de 1 ianuarie 2019 pentru adoptarea euro.

Rămâne, în contextul unui calendar atât de strâns, să înțelegem că mai avem nevoie și de stabilirea unor ținte intermediare clare. Pe care nu le vom putea rata deoarece nu există timpul fizic pentru amânarea îndeplinirii lor.