Ai murit? N-ai terminat. Pentru noi rămân peripețiile înmormântării și lichidării conturilor

Deşi obişnuit la job cu problemele macro, inevitabil apar în viaţă momente micro. Cum ar fi un deces. Prilej cu care organizarea românească apare în toată splendoarea ei. Adică ne pune în situaţia de a face legătura între problemele societăţii şi softul personal în baza căruia funcţionează ”România profundă”.

Locul – un oraş oarecum oarecare de provincie. Ce altădată constituia o excepţie prin faptul că deşi nu era capitala de judeţ dădea 60% din economia judeţului şi a fost chiar pe primul loc în ţară la producţia pe locuitor. Acum amorţit şi redirecţionat dinspre uriaşa platformă industrială spre expediente gen sticksuri, parchet sau bere.

Timpul și istoria – înmormântările cunosc, în oraș, un mic reviriment conjunctura:  veniţi odată cu industrializarea programatică din prin anii `50 – `60, ultimilor constructori ai societăţii multilateral dezvoltate din oraș le-a tot venit sorocul într-o vreme în care suntem de peste un deceniu membri ai UE. Din păcate, forma socială se schimbă mult mai repede decât conţinutul uman.

Și intriga :

Deces părinte ( fost „general” în armata muncii cu o pensie de plutonier) la 5.30 dimineaţa. Anunţat, însă, după raportul de gardă al medicului curant, de-abia la 8.45. Luat soţie, plecat cât se poate de repede, ajuns din Bucureşti acolo la 14.45 cu toate actele necesare pentru îndeplinirea formalităţilor.

Ziua 1. Ghinion. Morga, cu program redus, teoretic până la 14.30, deşi pacienţii au prostul obicei să moară non-stop iar rudele să vină cât pot de repede. Medicul, deja plecat acasă, pentru că şi-a terminat programul. Singura posibilitate de a face ceva, preluarea lucrurilor decedatului şi pregătirea formularelor pentru a doua zi. Plus primirea condoleanţelor vecinilor pe plan local.

Ziua 2. Prima grijă la spital, să semnezi că totul e OK cu tratamentul şi că nu ai pretenţii faţă de prestaţia personalului, sus în secţie, jos la morgă, înapoi în secţie, cu o oprire pe la casierie.

Întrebare: vreţi autopsie ? Zic, nu, ce rost mai are. În regulă, mi se răspunde, vă costă 150 de lei, poftim chitanţa zice afabilă persoana.

Marcat încă de eliminarea celor 102 taxe de către guvernul Grindeanu (Dragnea) nu pot să mă abţin şi întreb: bine, şi dacă vroiam autopsie cât mă costa ?
Duduia intră în fibrilaţie şi bodogăneşte ceva gen să se intereseze şi o să văd eu, nevasta mă trage de mânecă, îmi cer scuze pentru întrebarea total inoportună şi degajăm terenul.

Cu constatarea de deces şi chitanţa necesară pentru îmbălsămare ( am aflat, ulterior) spre morgă, unde apare o problemă insolvabilă. Decedatul lăsase cu limbă de moarte să fie înmormântat în apropiere de localitatea natală, undeva prin sudul ţării, la vreo 350 de kilometri de locul decesului.
Prin urmare era nevoie de un aviz epidemiologic care să permită transportul.

Păi, da, dar oraşul de peste 40 de mii de locuitori nu avea decât 1 (unu) medic anatomopatolog, aflat în concediu şi plecat la Bucureşti. GHINION, nu avea cine să semneze hârtia şi să pună parafa. Deschis o fereastră de lucru, precum în Windows 7, pe bază de cunoştinţe anterioare şi stimulente, cu revenire ulterioară a soţiei. Asta ca să nu mă lase nervii, ocupaţi în mod obiectiv cu altceva decât cu organizarea unui spital.

Deplasare la primărie, pentru certificatul de deces ( cu precizarea că observasem şi rectificasem la timp, la spital, o greşeală de o literă care ne-ar fi făcut să reintrăm în bucla birocratică şi să ne întoarcem s-o luăm de la capăt cu refacerea actelor). Depus acte, copii tot tacâmul., deschis altă fereastră de lucru ( altă oră cerută pentru întocmirea actelor, ”că e multă lume”).

Trecut pe la bănci, pentru a regla conturile. La privat am rezolvat, la stat nu, e nevoie de certificat de moştenitor chiar şi pentru o simplă informaţie.
Dar nu asta e prioritatea ci casa de pensii unde, după ce am închis ”fereastra” unu cu o cutie de ciocolată pe care scria Merci, am alergat la un al treilea notar ( unul care nu era nici în pauză de masă şi nici fără fata care ştie să operezepe calculator) să scot o declaraţie pe propria raspundere că suport cheltuielile de înmormântare, singura din cele patru-cinci hârtii care îmi lipsea pentru a declara decesul şi a primi cândva ( după o lună şi jumătate, prin mandat poştal şi nu în cont bancar, ajutorul de înmormântare stabilit de stat).

Desigur, şi casa locală de pensii funcţiona cu acelaşi program zilnic redus ca şi morga (or fi fost sincronizate ?), doar că era şi mai redus. În sensul în care vineri nu se lucra, adică avea un super weekend. Aţi ghicit, era deja joi spre ora închiderii de până la deschiderea de luni. Aşa că degeaba ar fi adus şoferul firmei de pompe funebre originalul facturii cu cheltuielile de înmormântare ( scanată, cică nu mergea) vineri dimineaţa când urma să facă transportul de 350 de km spre cimitir (via biserică, desigur).

Apoi, înapoi la notar, cu celebrul formular 24 şi antamarea unor alte cheltuieli de ordinul unui salariu lunar pentru taxele aferente marii moşteniri constând într-un apartament şi ceva economii la bancă (de stat). Doar depus acte, deoarece va urma revenirea ulterioară după terminarea procedurilor succesorale care vor stabili în principiu nimic, fiind absolut unicul moştenitor.

Ziua a treia.

Drum la morgă, aşteptat maşina, transbordat decedatul ( deşi, am înţeles ulterior că nu e voie de pus mâna, dar cu un autopsier indolent, fără personal de ajutor în spital pentru cei câţiva metri până la dric, şi un şofer mai slăbănog se pot petrece accidente neplăcute) şi pornit la drum. Drum lung, ce a inclus de la nord la sud terenul aventuros, imprevizibil și furnizor de andrenalină al centurii Capitalei.

Păstrat cu dificultate preot, oameni ( şpăguiţi, oricum, dar era final de zi) la cimitir. Să n-o mai lungim, slujbă, pomeni, opriri prin intersecţii, altă slujbă, alte pomeni. Printre ele, alte acte, alte plăţi în stânga şi în dreapta pentru că nimic nu pare a fi suficient de legal sau regulamentar în România până nu trece prin filtrul stimulentelor confindenţiale ce au deja mercurial. Revenit seara cu inima grea dar parţial uşurat (de vreo trei salarii medii ) în sânul familiei.

P. S. Clişeul privat versus bugetar întors pe dos sau omul sfinţeşte locul

Ce rămâne după un răposat cinstit, care moare între două facturi:
Așa cum știm cu toții, complicata înmormântare e cel mai simplu lucru: am încercat să plătesc factura la electricitate emisă de o firmă germană de prestigiu, cu emblema pe tricourile unei echipe din Bundesliga. Am luat cu mine doar prima pagină, cu trei coduri de bare, numele şi adresa abonatului şi suma de plată. La bancă, GHINION, nu se poate plăti.
Telefon la firmă, după un sfert de oră de aşteptări şi parlamentări, altă surpriză, abonatul nu (adică chiar NU!) poate fi identificat după nume şi adresă (!!), e musai să am pagina a doua, unde apare codul de abonat. Până la urmă am rugat un vecin, mai familiarizat cu procedurile teutone pe plaiuri mioritice să achite şi factura decedatului.

Altă deplasare obligatorie pentru închiderea abonamentului telefonic de fix la altă firmă germană, am dus toate actele decedatului cu copii cu tot, dar am uitat să vin şi cu o copie după propriul buletin. GHINION, poşta în care se afla punctul de lucru şi de vânzări al firmei în cauză cică nu putea face o fotocopie, deşi la doi metri în spatele celei care primea actele trona impozant un aparat multifuncţional cam de mărimea unui copil. Face doar scanări spune liniştită o cucoană şi mă trimite să fac rost de o copie de buletin, la propriu, undeva în zare pe dreapta. Mă duc, caut, rezolv după ce plătesc 20 de bani ( primesc şi rest !) şi în doar 15 minute revin în faţa barierei birocratice PRIVATE. Mda, urmează un mic consiliu cu o colegă pe tema ”ia te uită dragă cine a mai murit !”, dar apare şi o complicaţie. Trebuie să predaţi aparatul zice ea. Îl predau, zic eu. Da, dar nu acum, o sa va sune cineva, spune ea. Unde, că plec la Bucureşti zic eu. Rămâne gânditoare câteva momente şi i se aprinde un beculeţ care se vrea amabil. Păi, luaţi aparatul la Bucureşti şi aşteptaţi acolo să vă sune. În funcţie de unde staţi o să vă zică unde să-l duceţi. Îmi fac cruce în gând, îmi pun un semn la memorie să nu uit să iau şi telefonul la înmormântare şi ies.

Flahback. La vremea transferului de la terapie intensivă în secţia unde a fost internat bolnavul ulterior decedat, fusese nevoie de cardul de sănătate ( la urgenţă, nu). De la 300 de kilometri am reuşit să completez actele necesare (am achitat suma necesară şi am scos dovada de plată pe Internet) să le trimit semnate şi scanate pe e-mail unui OM, funcţionar la Casa Judeţeană de Sănătate, care mi-a transmis adeverinţa de asigurat necesară în câteva ore ( cardul duplicat urma să vină ulterior). Ulterior l-am anunţat de deces şi mi-a transmis condoleanţe. GHINION, cele două angajate la privat nu au făcut-o. Interesantă perspectivă a raportului dintre sectorul de stat şi cel privat, când e la o adică.