Adoptarea euro, dincolo de cele cinci criterii economice (îndeplinite pentru moment) plus unul juridic (la care mai avem câte ceva de lucru) are o latură mai puțin discutată.
Admițând că toate cerințele vor putea fi îndeplinite și vom fi acceptați în clubul euro, suntem în stare să gestionăm constrângerea unei monede puternice și să ne ajustăm traiul după rezultatele economice reale ?
Cum s-ar spune, făcând trimitere la vremea lui Moș Ion Roată, ar trebui să ne descurcăm și fără posibilitatea de a folosi ”ocaua mică”. În termeni tehnici, populația ar trebui să accepte, pe lângă beneficiile de a nu mai plăti degeaba comisioane ”de risc valutar” pentru case, mașini sau călătorii în străinătate, și posibilitatea tehnică a așa-numitei ”devalorizări interne”.
Tentația de a reduce cât mai rapid decalajul existent între nivelul nostru de trai și media Zonei Euro ne-ar putea spori riscurile de a adopta pentru perioade limitate măsuri de austeritate. Măsuri pe termen scurt necesare pentru a relansa competitivitatea pe termen mediu și lung și pentru a echilibra indicatorii macroeconomici aferenți unei creșteri stabile și solide.
Desigur, asta ar însemna o adevărată revoluție în mentalitate, chiar și pentru cetățenii europeni deja intrați în Zonă. Precum și o mișcare în plan mental similară cu tentativa de a eradica pilele sau șpăgile și de a utiliza ceea ce în termeni anglo-saxoni se numește ”the high road” (drumul mai anevoios al virtuții în obținerea foloaselor urmărite).
Printre avantajele adoptării euro s-ar număra eliminarea costurilor de conversie, suportate de către firme dar și din buzunarele fiecăruia atunci când facem achiziții sau plătim rate denominate în euro. Practic, îndeobște nu realizăm că achităm undeva la 2% în plus atunci când achităm rata la casă, avansul la mașină sau excursia în Occident.
De altfel, calculul DAE, dobânda anuală efectivă la un credit, nici nu ține cont de modalitatea de procurare a sumei în valută necesare plăților efectuate de către cei care obțin câștiguri în lei (în treacăt fie spus, cei care au salariul trecut în contract în euro primesc, îndeobște, tot lei dar se utilizează cursul comunicat de BNR).
Din moment ce salariul lor fluctuează după raportul dintre leu și moneda unică europeană, iar aceasta ar deveni și moneda utilizată de către toți angajații, de ce nu s-ar accepta și ideea flotabilității ( desigur, strict controlată, pentru a preveni abuzurile) salariului după cum dictează productivitatea muncii și necesitățile de competitivitate externă ?
Simetric, și valoarea pensiei plătite de către stat beneficiarilor (care îndeplinesc sau, cei mai mulți, nu stagiul de cotizare și au atins sau, cei mai mulți, nu au atins vârsta legală de pensionare) ar putea să ”floteze” după ”cotația” punctului de pensie. Oricum drepturile de pensie se calculează ca punctaj relativ la contribuțiile celorlalți pe parcursul perioadei de activitate și nu în sume absolute cum crede justiția.
Altminteri, experimentul grecesc al forțării intrării în Zona Euro și al distribuirii pe termen lung de foloase bazate pe rezultate ( și acelea nu tocmai certe, dar asta este o altă discuție) de moment, ne-ar spune să nu ne ducem acolo. Decât dacă putem admite și suporta eventualitatea ”devalorizării interne”. Adică reducerea salariilor și pensiilor expandate artificial în raport cu un reper solid.
Din păcate, și natura umană și experiența noastră relativ recentă ne împing spre a prefera valorile nominale, cu cifre cât mai mari chiar dacă sunt urmate de valute mici. La aproape zece ani de la tăierea a patru zerouri și trecerea la leul nou (ron, cum îi spun unii), până și unii dintre cei care au muncit pe vremea lui Ceaușescu continuă să discute în milioane de lei, deși și-au luat leafa la nivel de mii de lei.
Nici măcar faptul că de cinci ani leul s-a stabilizat la un nivel de patru și ceva pentru un euro, nu-i convinge. De aceea, dincolo de partea tehnică a criteriilor și măsurilor de acoperire a necesarului de numerar, preschimbare etc. (tot în treacăt, merită amintit că bancnotele pe care le utilizăm acum au deja dimensiuni de cupiuri în euro, pentru a ușura tranziția) ar trebui să facem și o pregătire din timp a mentalului colectiv.
Trecerea la euro a fost asumată de România încă din momentul când a semnat tratatul de aderare la UE, deci nu se pune problema DACĂ, ci numai CÂND vom adopta moneda unică europeană. De beneficiile multiple și certe în privința costurilor de tranzacționare și a libertății de mișcare în spațiul unic (inclusiv din perspectivă bancară) nu are rost să ne îndoim.
Singura problemă este să ne convingem că putem face două lucruri :
Primul, că nu vom evolua decât în sus pe partea de creștere economică (chiar și mai puțin în fiecare an, dar, mai important ar fi să păstrăm trendul).
Al doilea, și dacă (nu neapărat din vina noastră exclusivă) ne vom confrunta cu un moment de criză, vom putea să-l gestionăm rațional.
