noţiune ce desemnează întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea pe această bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele celor ce sunt angajaţi, realizarea mobilităţii salariilor şi a forţei de muncă pe locuri de muncă, firme şi zone. Pentru că omul este mai mult decât o marfă, p.m. nu poate fi considerată o piaţă ca pentru oricare altă marfă. De aceea, ea ocupă un loc aparte în teoria şi practica economică, este cea mai reglementată piaţă şi are cea mai restrânsă marjă de manifestare a spontaneităţii. P.m. nu este omogenă, ci se compune din segmente pe domenii de activitate, zone economice, meserii, niveluri de calificare etc. În acest sens se pot distinge: a) piaţa locală a muncii – subdiviziune geografică cu particularităţi pecuniare, de costuri, psihologii, mobilitate etc. care o deosebesc de celelalte; b) piaţa externă a muncii – subdiviziune care se referă la un anumit număr de lucrători, fiecare fiind disponibil sau potenţial disponibil pentru a ocupa locurile de muncă ce se oferă prin competiţie. Comportamentul celor ce acţionează pe această piaţă şi deciziile lor au un caracter raţional şi se bazează pe variabilele economice; c) piaţa internă a muncii – subdiviziune în care cererea şi oferta de muncă sunt interne fiecărei firme şi accesibile direct pieţei externe a muncii, însă cu o percepţie diferită a celor din interior în raport cu cei din afară. Această piaţă priveşte ocuparea diferitelor locuri de muncă (funcţii) prin avansare, transfer sau concurs în inte- riorul firmei, precum şi prin competiţia dintre cei din interiorul firmei şi cei de pe piaţa externă care, după reuşită, trebuie să urmeze o instruire specifică în funcţie de situaţia proprie la momentul respectiv.
