Globalizarea şi globalitatea – între succes şi eşec (1)

Daca ne dorim sau nu globalizarea si globalitatea (despre diferente vom vorbi mai jos) sunt efectele unui capitalism metamorfozat pana la stadiul lui toxic. Habar nu am daca un meteorit a provocat disparitia dinozaurilor, pur si simplu nu-s de meserie, stiu insa ca aceasta criza economica, de care majoritatea statelor occidentale nu pot scapa, va avea pana la urma efectul unui meteorit. Pierderile valorice ale acestei crize pana acum (incluzand ajutoarele acordate in Europa, inclusiv Rusia si Statele Unite, inclusiv Canada) au fost cu 80% mai mari decat cele cauzate de cel de al doilea razboi mondial. Trebuie sa va amintesc ca cel de al doilea razboi mondial a durat cam 5 ani si jumatate si ca in acest razboi a pierit intre 3,17 – 4% din populatia globului (in 1939, populatia a fost aproximativ 2 miliarde de oameni si au pierit intre 62,5 si 79 milioane de oameni)..

Puţină “limbă de lemn” şi două definiţii.

Globalizare. FMI-ul defineşte globalizarea ca şi “creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume, prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei.” Banca Mondială defineşte globalizarea ca “Libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”. Din punct de vedere economic si social “globalizare” se refera la (1) fluxuri de bunuri/servicii; (2) fluxuri de persoane (migraţia); (3) fluxuri de capital si (4) fluxuri tehnologice.

Globalitatea. Globalitatea este de fapt sfârşitul etapei de globalizare – O stare ipotetică în care procesul de globalizare este complet sau aproape complet, majoritatea barierelor au fost desfiintate şi “o nouă realitate globală” este în curs de dezvoltare.

Termenul a fost folosit în 1998 de către autorul şi economistul Daniel Yergin într-un articol din Newsweek, care a descris starea finala a procesului de globalizare. Termenul a fost detaliat în cartea sa “Puntea de Comanda: Bătălia pentru economia mondială” (Commanding Heights: The Battle for the World Economy).

Deşi Yergin a fost creditat ca cel care a inventat aceast cuvânt, termenul este de fapt mult mai vechi. Raposatul William Safire a gasit etimologia cuvantului şi o identifică printr-o serie de citate de prin anul 1942, când a fost folosit ca sinonim pentru a descrie un “nivel mondial.” Utilizarea curentă a termenului “globalitate” se aplică la afaceri si este descrierea unei stări a competitivitatii in comertul mondial.

Globalitatea implica trei fenomene diferite: (1) O schimbare structurală importantă în fluxul comertului international, bazata pe factori comerciali (companii) din fiecare parte a lumii, care concureaza cu alti factori comerciali (companii) intr-o competitie totala, care include: furnizori, parteneri, capital, proprietate intelectuală, materii prime, sisteme de distribuţie, capacităţi de producţie şi cel mai important lucru – abilitatea sau talentul de implementare. În aceasta arena “free-for-all”. (2) Defalcarea ierarhiior traditionale (putere şi influenţă comerciala) si schimbarea centrelor tradiţionale de influenţă (Statele Unite, Europa, Japonia), cu noi centre apartinand economiilor emergente (RDEs), care “cuceresc” poziţii de conducere la nivelul comertului mondial (China, India, Brazilia). (3) Apariţia de noi afaceri şi practici de guvernare potrivite pentru un mediu de afaceri cu adevărat global şi descentralizat, pentru a concura cu succes într-o lume care atinge gradul de globalitate. Practicile de guvernare includ deplasarea autonomiei şi posibilitatea de luare a deciziilor la nivel local; redistribuirea facilitatilor de productie sau de comert in regiunile emergente şi extinderea rapida pe noi pieţe pentru a se adapta rapid la amploarea creşterii comertului si a dezvoltarii potentialilor concurenti.

Astea sunt realitatile mascate in aceasta limba de lemn a specialistilor, care de fapt inseamna doua lucruri: (1) transferarea practica a unor decizii economice si sociale de la statul national catre conglomerate multi-nationale, si (2) diminuarea beneficiilor sociale pentru a maximaliza profiturile entitatilor multinationale.

Pozitionari globale.

Globalitatea s-a regionalizat, creand cativa poli economici pe care criza ce o traim i-a accentuat, aratand ca de fapt sub ochii nostri s-au creat niste constructii pe care nu le-am observat. Astazi se poate vorbi de o federatie Nord Americana, SUA, care se contracteaza, ramanand intr-un fel sau altul dominanta inca in afacerile planetare. Putem discuta despre o China pe un drum de supra-industrializare accentuata, care tinde spre auto-suficienta si cauta piete de desfacere si de materie prima, in special in Africa si Orientul Mijlociu. Vorbim de ANZ (Australia si Noua Zelanda), care si-a pierdut piata traditionala (Marea Britanie) , care s-a alaturat Uniunii Europene si a trebuit sa respecte regulile Uniunii, desi a avut destule facilitati pe care altii nu le-au avut. ANZ a facut singurul lucru posibil – s-au integrat regional, adica si-a desfasurat legaturile comerciale spre America de Sud.

America de Sud devine dupa dezastrul Argentinei din 2001 un continent socialist aproape in totalitate. Singura posibilitate de a inchide enormele discrepante sociale si de a trece la democratii adevarate este lichidarea oligarhiilor locale cu ajutorul unor regimuri egalitariste. Bineinteles ca Chavez – clovnul este departe de a fi un lider ideal, totusi cred ca exemplul “sindicalist” al Braziliei este necesarul politico-economic al Americii de sud. Situatia Americii de Sud este net superioara in aceasta criza economica mondiala fata de ceea ce ar fi putut fi intr-o situatie de oligarhie care i-a bantuit inainte cu un deceniu, doua.

India si Orientul Mijlociu sunt dependente de SUA, India economic si Orientul Mijlociu militar (in majoritatea lui, in afara de Siria si Liban). UE este prezenta extrem de putin in aceste locuri – in primul rand din cauza lipsei unei politici externe coerente. Asadar pietele UE sunt minore si dependente in toate regiunile pe care le-am descris mai sus.

Navigatorii. In oceanul economic planetar raman trei sau patru state, tehnologic dezvoltate, toate cu probleme diferite. Le-as numi “portavioanele” care navigheaza intre diferitele regiuni economice. Aceste “portavioane” sunt: Japonia, Israel, Coreea si Taiwan. Toate fara resurse, insa cu industrii tehnologizate la maximum si toate se comporta mai mult sau mai putin bine in ultima criza, in special din cauza diversitatii pietelor lor de desfacere.

Uniunea Europeana. Fara extindere Europa va muri economic. Europenii au fost si sunt “tool-makers” – constructori de aparatura si promotori ai industriei grele. SUA nu are nevoie de produsele Europene, le are pe ale ei. Europa a fost acum 4-5 decenii piata de desfacere tehnologica a Statelor Unite. “Portavioanele” cumpara mai putin decat vand in Europa. Orientul Mijlociu si Africa sunt piete care nu necesita inca nivelul produselor europene; la nivelele superioare si la nivelele inferioare China “rade” tot. China a devenit in ultimul deceniu “tool-maker” cu ajutorul tehnologiilor cumparate (sau sustrase) din Europa. America de Sud nu are inca suficient capital si necesitati pentru a adopta marfurile pe care Europa are sa le ofere.

(Continuarea, in articolul viitor)

Surse si bibliografie:

Axel Dreher, Noel Gaston, Pim Martens, Measuring Globalisation: Gauging Its Consequences, Springer.

Jurgen Osterhammel and Niels P.Petersson. Globalization: a short history. Springer, 2005.

Sirkin, Harold L.; Hemerling, James W.; Bhattacharya, Arindam K; with John Butman. GLOBALITY: Competing with Everyone from Everywhere for Everything. New York: Business Plus 2008. ISBN

Safire, William . No Uncertain Terms. New York: Simon & Schuster. 2003

Wiki under GNU

Theophyle