Ponderea sumelor destionate plății salariilor pentru bugetari în veniturile bugetului general consolidat a crescut de la 22,3% în 2015 până la 34,2% în 2020.
Ceea ce, în termeni de alocări bugetare echivalează cu o majorare de circa 53% (!). Pe de o parte, ponderea în PIB a sumelor pentru plata angajaților la stat a urcat de la 7,4% la 10,6%, pe de alta, încasările au ajuns de la 33,1% din PIB la 31% din PIB.
Pentru referință și luare aminte, în ideea de a nuanța dezbaterea bazată pe impresii că au crescut sau nu prea mult salariile prea mari la stat, este să suficient să precizăm că media compensării salariaților din sectorul bugetar la nivelul UE a fost în 2019 de 10% din PIB iar nivelul veniturilor de 45,1% raportat tot la PIB.
Atenție, rezultă o pondere de 22,1% aproape identică cu cea consemnată de România în 2015.
Cu alte cuvinte, am ajuns la echilibru macroeconomic și gestiune bugetară aproape echilibrată în urmă cu cinci ani (-0,6% deficit bugetar), după cinci ani de ajustare fiscală de la decizia radicală luată la mijlocul lui 2010 de tăiere cu 25% a salariilor, păstrând proporțiile europene. După care am început din nou să dăm procentaje europene din încasări „românești”.
Coincidență interesantă între 2010 și situația de anul trecut, ponderea în PIB a sumelor pentru salarii a fost tot de 10,6%. Așa încât, după ce am încercat marea cu degetul și am tot încercat inutil să fentăm legitățile economice, pentru a ne încadra în cerințele de echilibru bugetar avem două variante OBLIGATORII.
Nu putem decât ori să reducem procentajul alocat din PIB cu circa 25% (inclusiv pe calea înghețării salariilor până când se va majora suficient rezultatul economic), ori să mărim încasările (deocamdată pe calea colectării și lărgirii bazei de impozitare prin eliminarea regimurilor preferențiale, întrucât nu putem ieși din criză cu taxe majorate), pentru a crește veniturile ca pondere în PIB cu 25% (undeva de la 30% la 40%, cam cât au fost, de altfel, și cheltuielile pe 2020).
În orice caz, ce trebuie să reținem din isprăvile politicilor economice din perioada analizată, nu se poate merge în politica economică pe majorare de salarii bugetare în condiții de scădere a veniturilor statului. NICI MĂCAR pe creștere economică, darămite atunci când se mai suprapune și o criză, ce poate să apară oricând.
Abia DUPĂ ce strângem banii pe model european, i-am putea distribui după norme europene către salarii publice. Care vor putea fi pot fi majorate după dorințe, conform unor legi scoase fără a ține cont de deficit și datorie publică, de îndată ce ne aliniem la nivelul veniturilor bugetare MEDII ale statelor UE.
