Șofatul în vremea holerei la cap

În general, atunci cînd vine vorba despre cele publice – dar nu numai – preferǎm sǎ discutǎm despre disfuncționalitǎți, despre ce nu merge mai degrabǎ decît despre ce merge.

Combustibilul motivațional, fundamentul psihologic pentru asemenea tendințǎ are atît o laturǎ generalǎ, biologic-adaptativǎ sǎ-i spunem, înruditǎ cu cea care ne face sǎ ne concentrǎm mai degrabǎ pe primejdie și pe sursele sale – de unde sare tigrul? de unde ne încolǎcește pitonul? – decît pe cele ce merg bine, cît și una particularǎ, culturalǎ, regionalǎ, de osîrdie balcanico-latinǎ într-ale exageratului întru vǎicǎrealǎ. Mai puțin funcțional, dar la fel de persistent comportament.

Aplicat la variile domenii ale vieții noastre cotidiene, vǎicǎritul se muleazǎ pe subiect. Cînd vine vorba despre trafic și despre șofat, de exemplu – tema pe care v-o propun s-o discutǎm astǎzi – mai toți gǎsim repede motive de rostogolit ochii peste cap și de plescǎit limba întru indignare și țîfnǎ și exasperare.

Prea multe mașini, drumuri prea proaste, șoferi prea bezmetici, prea sǎlbatici, prea puțin civilizați, prea puține locuri de parcare, praf prea mult, zgomot prea mult, prea multe jipane conduse de țopîrlani patibular-grobieni ori, din contrǎ, prea multe rable de mașini de care occidentalii nici nu mai vor sǎ audǎ, mulțumiți fiind sǎ mai scoatǎ un reziduu de ban șmecher din vînzarea lor spre acest cimitir de mașini numit Europa de Est.

Stai cǎ mai sînt: mecanici prea rǎi, prea șulfe, prea puțin pricepuți, prea înceți, aștepți cu mașina în service de-ți vine acru, societǎți de asigurǎri cîinoase, care iau și pielea de pe tine, polițiști corupți sau prea exigenți și chițibușari, care vor cu tot dinadinsul sǎ te înfunde, reguli de circulație tîmpite, inadecvate, semne de circulație ascunse de vegetația care ǎștia de la Primǎrie nu catadicsesc s-o tundǎ, e de groazǎ, dom’le, sînt niște criminali, așa nu se mai poate, unde o sǎ ajungem în halul ǎsta?

Ce mai: peste tot e numa’ o angoasǎ și o jale și un suspin și un pre-infarct miocardic de-abia de-abia ținut în frîu. Rapița, coane Fǎnicǎ! Apocalipsa, maicǎ! Cremenalu! Sǎriți, fugiți, ne mǎnîncǎ, vai vǎleu, Joițico, zǎu dacǎ nu mǎ ia de inimǎ, soro! Așa nu se mai poate, ar trebui o dictaturǎ ca-n Rusia, ce bine era pe vremuri, cînd nu erau mașini, ehe, ce bun era Trabantul, nu tîmpeniile astea de acum.

Pot continua în vîna asta, dar nu vreau. Caragiale ar fi fǎcut fie din nou carierǎ, fie s-ar fi scîrbit din nou și s-ar fi apucat iar sǎ vînzǎ bere și bragǎ și sǎ fugǎ în Berlin, la plictisitorii ǎia de nemți.

Cînd, de fapt, eu vǎ propun sǎ vǎ uitați cu ochi proaspeți și curați, de antropolog cǎzut de pe Marte, și sǎ scuturați un pic din cap și sǎ vǎ dați seama cǎ ușor-ușor, traficul și comportamentul la volan în Republica noastrǎ Istericǎ Rromânia s-a îmbunǎtǎțit considerabil.

Și în zilele noastre mai avem parte de șoferi bezmetici, de accidente cauzate de dobitoci, de intenși, de iresponsabili ori de nepricepuți. Și azi mor în fiecare zi oameni pe asfalt, de-i vedem la știrile cu sînge.

Dar spre deosebire de anii de început ai experienței noastre automobilistice post-decembriste, azi mult mai multǎ lume merge cu mașina, de mult mai mult timp, și au avut vreme sǎ se școleascǎ la aspra școalǎ a vieții cu covrigul, sǎ-și facǎ între timp calificarea la locul de condus, sǎ se potoleascǎ și sǎ conducǎ mult mai eficient, mai puțin agresiv și mai politicos.

În primul deceniu al acestui mileniu, mai ales în prima sa jumǎtate, România a trecut prin momentul sǎu de adolescențǎ la volan. Tocmai dǎdusem de dulcele gust al benzinei pe limbǎ, se aduceau din ce în ce mai multe mașini, o pǎturǎ semnificativǎ a populației trǎia primele sale momente de libertate pe patru roți. Numǎrul de automobile pe cap de locuitor a fǎcut un salt dramatic, numǎrul de permise așijderea, ponderea celor care aveau carnet din total populație adultǎ a crescut de la minoritate la majoritate. A apǎrut și sub-moda luatului permisului la 18 ani, ca și semn de maturitate. Aceia au fost anii în care românii s-au socializat cu adevǎrat întru automobil.

În consecințǎ, ca orice lucru la început, aceea a fost și vremea trǎitului intens la volan, a Mad Maxului mioritic, a tuturor patimilor de ucenicie și de bezmeticealǎ adolescentinǎ a celor care au dat dintr-o datǎ de mulți mulți cai putere sub picior. Traficul a crescut, condusul vraiște la fel, conflictele și disfuncționalitǎțile pe asfalt erau la ordinea zilei. În București cel puțin era aproape obișnuințǎ sǎ vezi cîte o nefǎcutǎ comisǎ chiar sub ochii tǎi, ca sǎ nu mai spun cǎ de multe ori o fǎceai chiar tu.

Între timp însǎ, lucrurile s-au schimbat, deși densitatea de mașini a crescut în continuare. Pe de o parte, infrastructura încet-încet a început sǎ se punǎ pe picioare, dupǎ mulți ani de suferințǎ printre șantiere deschise în mii de puncte ale asfaltului țǎrii noastre, Republica Neorganizatǎ Rromânia.

Dar mai ales, pe de altǎ parte din ce în ce mai mulți au acumulat din ce în ce mai mai multǎ experiențǎ la volan. Multe mii, zeci de mii de kilometri parcurși care au fost de fapt adevǎrata școalǎ de șofat, aia de dupǎ naiva școalǎ de șofat de nu știu cîte ore și nici mǎcar poligon. Încet-încet, deprinderi și uzanțe și obișnuințe și uzuri și-au fǎcut loc în nǎvala de înfierbințealǎ și oamenii au învǎțat sǎ conducǎ ceva mai puțin agresiv, ceva mai politicos, ceva mai legal, ceva mai cooperant, ceva mai eficient, ceva mai prevǎzǎtor, unii ar spune chiar și ceva mai parșiv.

Am învǎțat locurile și momentele de aglomerare, și în oraș, și în afara sa. Am învǎțat scurtǎturile atît de necesare de la taximetriști. Am învǎțat manevre de evitare. Am învǎțat politețea, curtoazia, rǎbdarea. Nu ne mai bîțîim isteric dacǎ e coadǎ mare în fațǎ, ci așteptǎm cu stoicism. Nu ne mai exprimǎm atît de des indignarea verbal sau din claxon. Știm cǎ uneori dacǎ unul o ia înainte de nebun, tǎind orice regulǎ ori luîndu-ne brusc fața, poate chiar are într-adevǎr o urgențǎ și lǎsǎm de la noi. Poate am fǎcut-o și noi altǎ datǎ și știm cum este.

Știm sǎ conducem în trafic în condiții de înghesuialǎ, tablǎ lîngǎ tablǎ, cu manevre milimetrice, fǎrǎ sǎ ne amestecǎm vopselurile. Știm sǎ facem semn din mînǎ pietonilor, invitîndu-i sǎ treacǎ, fǎrǎ moaca aia superior-scîrbitǎ de dispreț pe patru roți fațǎ de cel cu doar douǎ picioare. Știm sǎ lǎsǎm pe cîte un amǎrît care se chinuie sǎ iasǎ de pe vreo alee secundarǎ în puhoiul interminabil de monști metalici care se scurge pe artera principalǎ.

Am învǎțat de asemenea între timp cǎ polițistul nu e chiar așa fiarǎ, ci e om și el, douǎ mîini douǎ picioare, cap de cretǎ, mintea mare, cǎ nu mai merge așa de mult la rupere și la șpagǎ și la chilipir și cǎ ori aplicǎ legea, ori uneori chiar lasǎ de la el și te iartǎ, îți dǎ actele înapoi și-ți bate obrazul și-ți spune sǎ nu o mai comiți și a doua oarǎ. Am învǎțat cǎ chiar și mai mult decît o tablǎ mototolitǎ conteazǎ timpul pierdut prin toate declarațiile și secțiile de poliție și servicurile și constatǎrile amiabile ori non-amiabile. Am învǎțat sǎ apreciem timpul și spațiul, sǎ facem manevre care acum 10 ori 15 ani de zile nu ne-ar fi ieșit.

Pe scurt, am învǎțat încet-încet sǎ fim șoferi. Picǎturǎ cu picǎturǎ, fiecare minut la volan, fiecare experiențǎ neplǎcutǎ a fǎcut din noi șoferi ceva mai buni, ceva mai în stare sǎ se numeascǎ șoferi. Exact precum în anii 60-70 occidentalii au dat cu nasul de prima lor bunǎstare și de primele lor mașini și au avut parte de calificare la locul de muncǎ, pe asfalt, pe șosea, și noi în anii 90-2000 am învǎțat sportul ǎsta cu covrigul.

Iar azi, deși traficul este de 10 ori mai mare decît era la începutul anilor 2000 și de 30 de ori mai mare decît era imediat dupǎ Revoluție, paradoxal ne descurcǎm mai bine în el. Șoșelele sînt ceva mai bune, s-au mai fǎcut și ceva strǎpungeri și optimizǎri, pasaje subterane, centuri de orașe, mașinile sînt ceva mai bune, frînele țin ceva mai bine, șoferii sînt ceva mai prevǎzǎtori și mai curtenitori și mai pricepuți într-ale condusului.

Și totuși, deși în particular am avut discuția asta am avut-o cu mai multe persoane și toți au fost de acord cu mine, nimeni nu vine s-o spunǎ în public. Drept pentru care îmi susțin afirmațiile și semnez și mǎ grǎbesc sǎ mǎ ridic de la tastaturǎ și sǎ-mi iau cheile de la mașinǎ de pe pantofarul de la intrare și sǎ plec, cǎ am o întîlnire în partea cealaltǎ a orașului și trebuie sǎ ajung la timp.

Vrum, vruuum…

(Sociologul Mirel Palada este si autor al blogului Turambar)