Productivitatea: atenție la scăderile constante din ultimii 4 ani, pe fondul creșterii economice

Plecând de la investiţiile făcute după aderarea la UE şi ritmul robust în care a evoluat retehnologizarea industriei cu valoare adăugată mai mare, România s-a situat pe locul doi între statele UE la creșterea productivității reale a muncii pe persoană angajată în anul 2015 față de anul precedent (+4,7%).

Respectiv la mică distanță de Irlanda (+5,0%) dar devansând Cehia și Malta (fiecare cu câte +3,1%), potrivit Eurostat. În schimb, ne-am situat pe primul loc la nivelul cumulat față de anul de referință 2010 (+20,3%), mult peste celelalte țări de pe podium, Letonia (+13,6%) și Irlanda (+13,3%).

Datele comunicate de Eurostat au fost ajustate în funcție de paritatea puterilor de cumpărare, cu scopul de a elimina diferențele între prețurile din diferite țări, și raportate la nivelul mediu de productivitate din UE, pentru a crea o imagine corectă a evoluțiilor relative de la nivelul economiilor naționale în context european.

Mai mult, dincolo de imaginea de moment, avem de-a face cu un proces mai îndelungat de deplasare a accentului în structura industriei din România. Cu deplasarea dinspre așa-numita industrie ușoară (textile, confecții, încălțăminte), care asigura în anul 2000 aproape 32% din exporturi către industria grea (mașini, utilaje, mijloace de transport ), cea care a adus aproape 45% din exporturi în anul 2015.

Performanţa – în trecut : prezentul dă semne de stagnare

Prin această transformare structurală, România apare, din perspectiva avansului înregistrat din anul 2002 și până în 2015, drept statul european cu cea mai rapidă apropiere de Occident din perspectiva productivităţii reale a muncii pe persoană angajată. Acest indicator a consemnat valori de peste două cifre în 2002 și 2004 și a reușit un sprint cumulat pe trei ani de aproape 24% în perioada 2006 – 2008 (vezi tabelul). De remarcat, însă, în anul 2015, întregul spor de productivitate s-a realizat în afara industriei.

Ironia sorții, politica de industrializare forțată întreprinsă în anii socialismului a dat rezultate în mentalitate și calitatea forței de muncă chiar după dispariția unor obiective industriale. Păstrând proporțiile și tușa latină, ne aflăm în fața unei situații de genul aceleia prin care a trecut Germania după al doilea război mondial, cu observația că noi nu am beneficiat de un plan Marshall.

În condițiile dificile ale crizei economice recente, ar fi de remarcat faptul că valoarea reculului productivității muncii din 2009 (-5,2%) a fost mai mică decât cea a economiei (-7,1%, potrivit datelor definitive). Prin contrast, ar fi de reținut sincopa de ritm din 2012, care a trecut oarecum neobservată și a întrerupt șirul valorilor situate în vecinătatea valorii de 5%. Valoare care ar fi fost de dorit să se mențină dacă vrem să reedităm ritmuri robuste de creștere.

Dacă se face raportarea situației productivității reale a muncii de anul trecut la cea din 2002, primul în care sunt incluse date comparabile cu colegele din UE în tabelele Eurostat, se poate agrega pentru România un rezultat de +73,1%. Cu care am luat-o înaintea Lituaniei (+67,7%), Letoniei (+63,0%) sau Slovaciei (+50,5%).

Pentru referință, merită amintite și valorile aceluiaşi parametru înregistrate de Polonia (+41,9%), Bulgaria (+41,0%), Cehia (+32,8%) sau, atenție ( pentru că ni se poate întâmpla şi aşa dacă nu facem rapid ceva), Ungaria (doar +18,9%).

Există chiar și două state europene care au înregistrat în 2015 performanțe mai slabe la productivitatea reală a muncii pe angajat decât în 2002. Surpriză, însă, Grecia apare doar a doua, cu -1,1%, pe primul loc situându-se, din păcate (pentru dimenisunea economiei și posibilele implicații, inclusiv de mentalitate apropiată) un posibil pacient al Zonei Euro, Italia, cu -5%.

Atenție la evoluție: scădere constantă în ultimii 4 ani !

Ca un semnal important pentru evoluțiile de viitor ale României, trebuie prezentat și tabloul evoluțiilor din acest deceniu. După sincopa din 2012, când nu întâmplător România a avut și cel mai slab ritm de creștere economică din ultimii cinci ani ( doar 0,6% ), cifrele indică pentru ultimii patru ani o performanță tot mai slabă.

Situație mascată de creșterea veniturilor populației, care a propulsat comerţul, în condițiile în care ponderea industriei în PIB a coborât din nou sub pragul de 25%. De reţinut, însă, un parametru extrem de important, care pare a le fi scăpat factorilor de decizie: productivitatea muncii industriale a fost mai mică în 2016 decât în 2014.

Concluzii

Una peste alta, creșterea productivității este un indicator ce ar trebui urmărit atent şi utilizat intelligent. El implică, în mod esențial, și controlul creșterii prețurilor, respectiv partea din productivitatea muncii trimisă pe neobservate ( fără indexări politicianiste) în folosul tuturor, respectiv în întărirea leului.

Este o abordare-cheie pentru a sprijini cursul flotant al monedei naționale în raport cu principalele valute internaționale. Dar nu orice fel de productivitate, ci una care să fie bazată pe productivitatea din industrie, indicatorul care conferă soliditate și pe zona serviciilor, cu pondere mai mare în PIB.

Desigur, mai rămâne provocarea de a creea în continuare locuri de muncă în industrie de o calitate care nu doar să păstreze nivelul de productivitate atins acum la nivelul întregii economii (anii 2015 – 2016), ci să-l crească într-un ritm similar cu cele robuste, din 2011, 2013 sau 2014, prezentate mai sus.

Așadar prioritatea o constituie locurile de muncă performante, stabile pe termen lung și nu atât facilitățile temporare, care să mai degajeze din obligațiile sistemului de asistență socială. Asta în condițiile în care e tot mai dificil să atragem noi investiții și, fenomen mai nou, cu cine să ocupăm eventualele locuri de muncă apărute.