(1877-1959), economist englez, profesor universitar care l-a succedat pe Alfred Marshall la Universitatea din Cambridge. A arătat un interes deosebit pentru istoria mişcării sociale şi pentru negocierile dintre partenerii sociali. În paralel cu activităţile universitare, în spirit reformist şi conciliator, va participa de-a lungul întregii sale vieţi la numeroase comisii guvernamentale. Opera sa bogată se bucură de o deosebită reputaţie, prin contribuţiile aduse de el în domeniul teoriei monetare. În lucrările “In- dustrial Fluctuations” din 1927 şi “Veil of Money” din 1949, unde se reiau unele dintre tezele lui Marshall, se insistă pe rolul rigidităţii ratelor salariului în apariţia şi agravarea şomajului. Efectul A.C. Pigou constituie o replică în manieră critică la concepţia lui Keynes despre ocupare. În timp ce Keynes susţinea restabilirea ocupării depline prin intervenţia statului, A.C. Pigou afirmă că reducerea salariilor va determina reducerea preţurilor, iar prin jocul încasărilor reale, valoarea reală a activelor mo- netare va creşte şi prin cheltuirea lor va avea loc stimularea creşterii gradului de ocupare. Economia bunăstării este definită de A.C. Pigou drept categorie a satisfacţiilor şi insatisfacţiilor care poate fi pusă în raport cu o mărime monetară. Statul trebuie să intervină numai pentru a constrânge individul să econo- misească într-o măsură oarecare. Pentru măsurarea bunăstării, A.C. Pigou adoptă venitul naţional. Continuă concepţia lui Marshall despre efectele ex- terne. În cazul efectelor externe negative se impune taxarea. A.C. Pigou propune corectarea externalităţilor printr-un sistem de taxe care să-i penalizeze pe unii şi să-i subvenţioneze pe alţii (soluţia P.). Op.: “Wealth and Welfare” (1912); “The Economics of Welfare” (1920); “Public Finance” (1928); “Employment and Equilibrium” (1941).
