formă specifică de piaţă care permite armonizarea cererii şi ofertei de capital uman. În general, în literatura de specialitate, piaţa educaţiei este prezentată pe modelul pieţei specifice instruirii universitare. O problemă semnificativă pentru analiza pieţei educaţiei, în cazul instruirii universitare, o reprezintă corelaţia dintre investiţia în capitalul uman şi distribuţia veniturilor. Prezintă interes analiza acestei corelaţii pe coordonatele unui model simplu al cererii şi ofertei de capital uman. Astfel, cererea pentru un nivel superior de instruire poate fi redată grafic printr-o curbă descrescătoare în raport cu diferenţele de salarii scontate a se obţine în urma absolvirii unei instituţii de învăţământ superior faţă de ceea ce se presupune că s-ar obţine prin angajare după terminarea liceului. Figura următoare prezintă situaţia specifică pieţei educaţiei, curba cererii educaţionale fiind ilustrată prin dreapta D. Sistemul de axe rectangulare utilizat în grafic operează cu măsurarea pe axa Ox a ponderii forţei de muncă cu studii superioare în totalul forţei de muncă. Pe Oy sunt reprezentate diferenţele de salarii scontate a se obţine prin absolvirea unei facultăţi. curba cererii educaţionale pentru persoanele cu studii superioare (DD) arată că unui anumit nivel al diferenţei salariale îi corespunde o anumită pondere a forţei de muncă cu nivel superior de instruire de care o anumită firmă are nevoie. De exemplu, în punctul B, unde diferenţa de salariu este mare, firma îşi poate permite doar un procent relativ mic de salariaţi cu studii superioare. În schimb, în punctul unde cei cu studii superioare “costă” aproape la fel de mult ca cei cu liceul (diferenţe salariale mici), firma va fi interesată să aibă tot mai mulţi angajaţi cu studii superioare. Ca atare, curba cererii este descrescătoare, după cum descrescătoare este şi rata de recuperare a investiţiei în capitalul uman în raport cu numărul de ani de şcolarizare. Curba descrescătoare a cererii exprimată prin randamentele descrescătoare ale investiţiei în capitalul uman (pe măsură ce numărul anilor de şcolarizare creşte) are în vedere, pe de o parte, reducerea randamentelor, iar pe de altă parte,
o creştere a costurilor şi o reducere corespunzătoare a beneficiilor.
Ca în oricare altă situaţie în care un input variabil este adăugat unor inputuri fixe, rezultatul obţinut în planul creşterii “cantităţii de capital uman produs” se va reduce, rata marginală de recuperare a investiţiei în capitalul uman fiind descrescătoare. În mod corespunzător, costurile tind să crească, deoarece costurile de oportunitate se amplifică pe măsură ce creşte numărul anilor de şcolarizare (de regulă şi costurile directe cresc, căci, dacă şcoala elementară şi liceul sunt gratuite, o parte a costurilor antrenate de frecventarea unei facultăţi sunt suportate de către student şi familia sa).
