curent de gândire economică ce încearcă să adapteze şi să dezvolte teoria şi principiile de politică economică fundamentate de J.M. Keynes la cerinţele şi exigenţele economice din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În genere, pro- motorii n. recunosc meritele şi rolul istoric al doctrinei keynesiste, dar semnalează şi o serie de insuficienţe ale acesteia, cum sunt: abordarea preponderent statică a economiei; exagerarea laturilor psihologice în explicarea unor probleme social-eco- nomice; o anumită “ruptură” între analiza (abordarea) microeconomică şi cea macroeconomică. Printre cei mai cunoscuţi neokeynesieni se numără: A. Hansen, S. Harris, P.A. Samuelson, J.K. Galbraith, R. Harrod, Joan Robinson, G. Haberler. În sinteză, n. înseamnă: trecerea de la metoda statică de analiză la metoda dinamică; îmbinarea microanalizei cu macroanaliza, cu accent pe ultima formă de economie; armonizarea intereselor şi a intervenţiei statului cu cele ale sectorului privat, ale marilor firme particulare (v. Keynesism, Keynes).