abordare de referinţă în analiza rezervelor de bunuri publice, prin care se caută să se stabilească condiţiile în care aceste bunuri pot fi furnizate pe baza unui consens între beneficiari, respectiv fără coerciţie, prin schimb voluntar. O astfel de abordare apare în contrast cu modalităţile reale de operare de până acum, modalităţi în care rezervele de bunuri publice sunt finanţate prin impozitare obligatorie, şi nu printr-o contribuţie voluntară. Abordarea de tip voluntar a fost pentru prima dată avansată de Knut Wicksell, care a arătat că: fiecare bun public ar trebui finanţat printr-o taxă separată identificabilă; consensul membrilor societăţii ar trebui să fie cerut atunci când decide asupra (dacă va exista) volumului bunului care va fi oferit. La final, indivizii ar fi conştienţi asupra părţilor (cotelor) din fiecare taxă percepută, care vor fi alocate pentru finan- ţarea fiecărui bun public. Singura problemă care ar mai trebui rezolvată se referă la nivelul rezervelor de bunuri. Această analiză a fost ulterior extinsă de E. Lindhall, care a pus la punct un model în care atât mărimea taxelor, cât şi volumul rezervelor dintr-un bun sunt supuse dezbaterii. În modelul lui Lindhall, realizarea echilibrului cere ca fiecare individ să plă- tească o rată de impozitare egală cu utilitatea margi- nală individuală obţinută din bunul consumat. În diagrama următoare se consideră o comunitate consti- tuită din două persoane (A şi B). Pe abscisă este
reprezentată cantitatea din bunul public, iar pe ordonată cota-parte din taxa (impozitul) plătită de fiecare individ.
Se poate observa că partea de impozit care-i revine lui A creşte de jos în sus, pe când aceea a lui B creşte de sus în jos. D
A
şi D
B reprezintă cererile pentru bunul
public pe care le-ar avea fiecare individ în funcţie de nivelul taxei. Echilibrul lui Lindhall presupune producerea cantităţii q1 din bunul public în cauză la un nivel de taxare S. În modelele lui Wicksell şi Lindhall bunurile publice sunt oferite într-o manieră care asigură fiecărui individ câştiguri din rezervele sale, cu alte cuvinte această constituire de rezerve este mereu o îmbunătăţire Pareto. În plus, la Lindhall se pune condiţia ca fiecare individ să consume volumul său optim din bunul public, corespunzător părţii sale de taxă. În ciuda tentaţiei pe care o reprezintă modelul, apar dificultăţi în aplicarea sa. În mod deosebit, problema consensului şi posibilitatea ca indivizii să nu indice preferinţele lor reale subminează utilizarea modelului (v. Bunuri publice).
