concepţie economică din ultima treime a secolului al XIX-lea, apărută ca reacţie faţă de liberalismul economic clasic, mişcare de înnoire a liberalismului, cunoscută şi sub denumirea de neoliberalism sau revoluţia marginalistă din gândirea economică. Asemenea reacţiilor sociale şi naţionale ce au avut loc anterior, m. urmărea renovarea liberalismului clasic, pornind însă de la convingerea că economia modernă de piaţă este cea mai eficientă formă de organizare şi funcţionare a economiei unei societăţi civilizate. Reacţia respectivă a fost declanşată de trei mari economişti europeni: englezul W. St. Jevons (1835-1882), prin lucrarea “Teoria economiei politice” (1871), austriacul C. Menger (1840-1912), prin lucrarea “Bazele economiei politice” (1871), şi francezul L. Walras (1834-1910), prin lucrarea “Elemente de economie politică pură” (1874). Lucrând independent unul de altul, cei trei economişti liberali neoclasici au ajuns la teorii şi concluzii asemănătoare deoarece au fost confruntaţi, în fond, cu aceeaşi problemă, şi anume necesitatea de a cunoaşte mai bine psihologia şi comportamentul consumatorului pe piaţă, astfel încât agenţii pro- ducători să poată adopta decizii corecte. Totodată, ei au urmărit acelaşi obiectiv – consolidarea economiei moderne de piaţă şi, implicit, respingerea atacurilor venite din partea adversarilor ei. Demersul teoretic al liberalilor neoclasici (marginalişti) a fost favorizat
şi de alte împrejurări, între care: progresele realizate şi schimbările petrecute în cultura spirituală a Europei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales în filosofie, sociologie, psihologie, matematică etc., precum şi acumularea unor interpretări subiectiviste ale fenomenelor din domeniul schimbului în opera mai multor generaţii de economişti. Gândirea economică a liberalilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost denumită marginalistă sau neoclasică pentru a se sublinia ruptura sau revoluţia înfăptuită în comparaţie cu clasicii, îndeosebi prin respingerea teoriei valorii bazate pe muncă şi înlocuirea ei cu teoria utilităţii mar- ginale, ca suport al explicării procesului de formare a preţurilor. Din comparaţia paradigmelor celor două curente (clasic şi neoclasic sau marginalist) din cadrul liberalismului reiese că a avut loc numai o ruptură par- ţială între ele. Marginaliştii sau neoclasicii au preluat, au susţinut şi au accentuat o seamă de trăsături ale paradigmei liberalismului clasic, printre care: individualismul, apărarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private, hedonismul, metoda deductivă în explicarea fenomenelor economice, convingerea că ideile exprimate de ei erau universal valabile şi susţinerea politicii liberei concurenţe sau a liberului schimb, respingând intervenţia statului în economie. În acelaşi timp, neoclasicii au respins vehement teoria obiectivă a valorii şi a preţului. Dezaprobând metoda istorică de investigare a fenomenelor sociale, marginaliştii sau neoclasicii au fost ostili tuturor cu- rentelor contestatare sau critice la adresa liberalismului (socialismul, marxismul, radicalismul etc.) şi au ocolit cu bună ştiinţă unele disfuncţionalităţi ale economiei de piaţă, cum sunt inegalităţile sociale, polarizarea bogăţiei şi a sărăciei, decalajele din economia mondială, iar pe altele le-au minimalizat (crizele economice, şomajul ş.a.). Specificul liberalismului neoclasic este legat de noutăţile aduse de promotorii săi: raritatea ca trăsătură definitorie a bunurilor economice, rolul-cheie al psihologiei şi comportamentului individului consumator pe piaţă în explicarea mecanismului de ansamblu al economiei de piaţă, precum şi combinarea analizei psihologice a fenomenelor economice cu folosirea unor procedee matematice (calculul marginal sau extremal, funcţii, reprezentări grafice etc.). De la unul dintre aceste procedee (calculul marginal sau extremal) şi de la aşe- zarea utilităţii marginale la baza teoriei valorii derivă noţiunea de m. şi de marginalişti. Neoclasicii examinează utilitatea pe porţiuni mici din bunul final analizat, şi nu în mod global.
