termen ce desemnează, pe de o parte, ansamblul organizaţiilor ce produc cunoaştere nouă ca atare (cercetarea, producerea şi prelucrarea informaţiei, inovaţia şi difuzarea informaţiei în sistemul societal global), iar pe de altă parte, orice entităţi (firme, întreprinderi) bazate pe cunoaştere intensivă, de obicei componente ale unor reţele de inovaţie dinamică, ce pot atrage un volum sporit de capital de risc (capital investit în cercetare-dezvoltare) şi pot transfera rapid rezultatele C-D spre restul sistemului economico-social. Lester C. Thurow face distincţie între industriile bazate pe cunoaştere (ştiinţă) şi industriile create de inteligenţa
umană. Industriile bazate pe ştiinţă au apărut la jumătatea secolului al XX-lea şi cu ele a început inventarea deliberată de noi produse, prima industrie de acest fel fiind considerată industria de inginerie chimică din Germania. Industriile create de inteligenţa umană precum microelectronica, biotehnologiile, industria noilor materiale, telecomunicaţiilor, producţiei de avioane civile, maşinilor unelte şi roboţilor sau a calculatoarelor (echipamente şi programe) au apărut în anii ’80 şi înregistrează ritmurile de creştere cele mai rapide. Ele sunt considerate industriile viitorului. Dezvoltarea lor într-o ţară sau alta nu depinde de înzestrarea ţării respective cu resurse naturale, ci de investiţiile ţării respective în cercetare-dezvoltare şi în formarea de specialişti pentru industriile respective. Cunoaşterea, informaţiile, datele sunt principalele mărfuri produse şi comercializate de i.c.. Sistemele de ştiinţă şi tehnologie, sistemele de inovaţie, firmele specializate în producţia de cunoaştere la comandă sunt, în această industrie, echivalentul a ceea ce erau fabricile în epoca industrializării. Componente ale sistemelor naţionale de inovaţie, instituţiile de învăţământ superior vor avea un rol bine definit în i.c. “Dacă cunoaşterea este electricitatea noii economii a cunoaşterii, atunci instituţiile de învăţământ superior sunt sursele de curent pe care trebuie să se bazeze noul proces de dezvoltare” (M. Castells). Nu înseamnă că industriile producătoare de bunuri materiale vor dispărea, doar că produsele noii industrii vor avea o pondere relativ mai mare în producţia unei ţări şi, în orice caz, aceste industrii vor fi mult mai rentabile decât industriile tradiţionale. Avantajul competitiv al acestei industrii constă în calitatea informaţiei furnizate şi în eficienţa cu care aceasta se dobândeşte prin reconfigurarea ei creativă din alte forme de cunoaştere. Un studiu OCDE evidenţiază opt sectoare ce reprezintă aproximativ 80% din cheltuielile de C-D efectuate în ţările membre: produsele farmaceutice, electronica, calculatoarele şi birotica, industria aerospaţială, industria chimică, industria autovehiculelor, industria maşinilor electrice şi industria instrumentelor (medicale şi chirurgicale, aparatelor de măsură şi control, echipamentelor optice şi fotografice, şi a ceasurilor). Analiza acestor sectoare poate evidenţia o bază de cunoaştere comparativă a acestor domenii considerate strategice pentru industria emergentă a cunoaşterii în economiile Statelor Unite, Japoniei şi Uniunii Europene.
