(1850-1889), poetul naţional a avut şi însemnate preocupări economice, ce s-au regăsit în articolele publicate în presa vremii (mai ales la “Curierul de Iaşi” şi la “Timpul”) sau în manuscrise. Domeniul de interes al publicisticii economice eminesciene este mult mai larg decât s-ar fi crezut. După cum remarca Perpessicius, “nici una din problemele politice, sociale şi economice, care dirijează un popor, nu i-a fost absentă şi nimeni n-a avut în judecarea lor o viziune mai adâncă, mai profetică, mai actuală”. Baza culturii economice a poetului pare să fi fost, conform lui George Călinescu, cursurile de economie politică de la Universitatea din Viena, la care se pare că ar fi asistat, şi mai târziu cele de economie naţională ale profesorului Dühring de la Universitatea din Berlin. Dincolo de aceasta, cultura economică a poetului se bazează şi pe spiritul său autodidact şi pe oportunităţile remarcabile oferite de bibliotecile celor două metropole, în perioada studenţiei poetului. Printre autorităţile în domeniu citate în articolele sale economice întâlnim nume ca Platon, Aristotel, Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo, S. Simon, Fr. Babeuf, L. Blanc, Fr. Bastiat, J.B. Say, T. Malthus, J.S. Mill, Fr. List, H. Carey, G. Schmöller şi alţii. Faţă de o astfel de erudiţie, frapează modul de cunoaştere a realităţilor social-economice şi politice româneşti, şi mai ales interpretările corecte ale unor fenomene economice ale României vremurilor sale. Poate cea mai edificatoare caracterizare a lui M. Eminescu, ca economist, este aceea de precursor al lui Mihail Manoilescu. Iată cel mai citat argument al acestei comparaţii: “Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 parale şi-ţi face din ea un ceasornic, pe care ţi-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc şi el ţi-o trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi cca. 20 de franci. O naţie care produce grâu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiilor industriale înaintate”.
