acea parte a ştiinţei
economice care abordează în mod normativ actele,
faptele şi comportamentele participanţilor la
activităţile economice, activităţi desfăşurate la diferite
niveluri şi structuri organizaţional-instituţionale. E.b.
reprezintă deci un ansamblu de teorii şi doctrine,
precum şi de judecăţi de valoare despre ceea ce
gândesc şi cum acţionează participanţii la economie.
(1) E.b. a fost fundamentată, iniţial, de Arthur C.
Pigou, ca ştiinţă normativă microeconomică. Dacă
microeconomia pozitivă reflectă modul cum se com-
portă şi cum acţionează unităţile economice pe baza
regulilor şi favorabilităţilor pieţei şi preţurilor,
microeconomia normativă apreciază cum ar trebui
să acţioneze acestea dacă ar ţine seama şi de alte
criterii decât cele strict economice, respectiv,
analizate cu instrumente şi modele economice. Printre
problemele analizate prioritar normativ figurează:
impozitarea şi alocarea (cheltuirea) veniturilor
publice; alocarea resurselor şi politicile guvernamen-
tale; concurenţa şi politica industrială, externalităţile;
eficienţa economică şi echitatea. (2) E.b., ca teorie
(ştiinţă) economică normativă, studiază modul în care
o economie poate aloca în cele mai bune condiţii
resursele de care dispune, în scopul maximizării
utilităţii sau bunăstării economice a populaţiei ţării.
E.b. apare ca un mozaic de o mare diversitate de acte
şi comportamente privind sursele şi destinaţiile
(obiectivele) sale. E.b. se caracterizează pornind de
la următoarele mecanisme: a) alocarea optimă a
resurselor şi orientarea producţiei; b) mobilizarea
investiţiilor, a muncii de calitate şi a performanţei
competiţionale; c) distribuirea veniturilor şi a
bunurilor. Cu toate acestea, economia de piaţă, ca
producător primar al bunăstării, prezintă şi o serie
de limite structurale în ceea ce priveşte produsul final.
În primul rând, din punct de vedere al producerii
bunurilor necesare, bunurile publice şi sociale tind
să fie produse într-o proporţie inferioară nivelului
considerat de către colectivitate a fi necesar. Bunuri
sociale dezirabile sunt subproduse, iar uneori cele
indezirabile sunt supraproduse, creând dezechilibre
economico-sociale. În al doilea rând, din punct de
vedere al distribuţiei bunăstării: aceasta este
realizată excesiv de inegal prin piaţă şi preţuri, lăsând
secţiuni importante din populaţie sub nivelul de trai
considerat acceptabil. Din acest motiv, este necesară
intervenţia pentru corectarea limitelor. Corecţiile fac
în principal obiectul politicii sociale, printr-o
intervenţie reglatoare redistributivă atât a resurselor,
cât şi a veniturilor, astfel încât să se realizeze o
legătură mai bună între eficienţa economică şi echi-
tatea socială (v. Economie normativă, Economie
pozitivă).
