politică a Uniunii Europene, vizând menţinerea unui mediu european de afaceri sănătos, considerată esenţială în strategia UE de creştere economică, competitivitate şi furnizare de locuri de muncă. Iniţiată chiar de la crearea Comunităţilor Europene, ca modalitate de înlăturare a imperfecţiunilor pieţei şi de promovare a celor patru libertăţi fundamentale ale pieţei comune (libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă), politica c.e. a evoluat permanent o dată cu construcţia europeană. Evoluţia politicii c.e. este legată nu numai de evoluţia construcţiei europene, ci şi de a conceptului de concurenţă. Dacă teoria neoclasică defineşte concurenţa în termenii concurenţei perfecte, ce urmăreşte echilibrul pe o piaţă ce asigură alocarea eficientă a resurselor, posibilitatea de a alege a consumatorilor, libertatea de intrare şi ieşire de pe piaţă, dar şi supraprofituri de monopol zero, alte şcoli de gândire economică
(Şcoala austriacă, J. Schumpeter) consideră concurenţa un proces continuu de rivalitate între participanţii la piaţă, ce are drept rezultat creşterea competenţei rivalilor şi posibilitatea inovaţiei. Conform acestui punct de vedere, nevoia asigurării unui climat concurenţial în Uniunea Europeană în condiţiile presiunilor exercitate din exterior de fenomenele globalizării, a determinat creşterea importanţei politicii concurenţei.
