modalitate de cercetare
a realităţii, de elaborare de reprezentări cognitive ale
acesteia şi de proiectare a intervenţiilor asupra ei,
centrată pe conceptul generic de “sistem”. A.s. are
ca fundament epistemologic paradigma construc-
tivistă, ce se afirmă viguros în domeniul noilor ştiinţe
cognitive (teoria informaţiei, teoria organizării, teoria
deciziei etc.), ca alternativă la paradigma pozitivistă,
dominantă în ştiinţele tradiţionale. De pe poziţiile
a.s., orice sistem trebuie considerat ca un tot unitar,
de natura unui proces desfăşurat în urmărirea unui
scop ce îi conferă integritate şi identitate. Sistemul
se poziţionează într-un anumit mediu ambiant, cu care
se află în relaţii de influenţare reciprocă, funcţionarea
sa realizându-se în virtutea scopului urmărit. Sistemul
îşi determină şi întreţine propria sa transformare. A.s.
reprezintă un demers de structurare a situaţiilor şi a
problemelor de cunoaştere şi acţiune rezultate din
perceperea complexităţii. Orice act de observare
asupra unui sistem se face cu o anumită intenţie
specifică de cunoaştere, în virtutea căreia subiectul
cunoscător încetează de a mai fi neutru şi intră într-o
relaţie cognitivă cu sistemul supus observării.
Complexitatea percepută poate fi redată inteligibil
prin îmbogăţirea modelelor construite asupra
sistemelor considerate în unitatea lor; nu prin
implificare reducţionistă. A.s. privilegiază integrarea
şi cunoaşterea asociativă în raport cu descompunerea
şi separarea, recomandate de epistemologiile
pozitiviste. A.s. facilitează recunoaşterea şi
identificarea sistemelor, specificarea frontierelor,
intrărilor şi ieşirilor acestora, relevarea organizării
lor interne şi a relaţiilor dintre diverse sisteme,
desprinderea externalităţilor pe care le generează.
Scopul a.s. este de a asigura pertinenţa reprezentărilor
construite asupra sistemelor reale, ca premisă
necesară a viabilităţii soluţiilor de proiectare de noi
sisteme şi de intervenţie transformatoare asupra
sistemelor existente. A.s. se pretează, prin excelenţă,
studierii şi gestionării proceselor socio-economice,
a căror complexitate este surprinsă sub forma
multiplelor lor faţete şi determinări evolutive. Ea se
pretează, mai ales, dozei de imprevizibilitate, inerente
autoorganizării, acelei relaţionări şi influenţări
reciproce dintre entităţi active şi autonome (v.
Metodă, Sistem economic).
