„Buturuga mica rastoarna carul mare” este un proverb care descrie perfect efectul pe care criza prin care trece Grecia il are asupra Uniunii Europene. Grecia, o tara de 11 milioane de oameni, a carei economie reprezinta mai putin de 2 la suta din PIB-ul Uniunii Europene, este pe cale de a schimba iremediabil intreaga dinamica a procesului de integrare europeana.
Devine tot mai evident pe zi ce trece ca criza din Grecia nu poate fi solutionata pentru ca pur si simplu nu exista o solutie in cadrul actualelor aranjamente ce definesc Uniunea Europeana. Slabiciunile constructiei europene nu privesc numai Grecia si din acest motiv multe din principiile care stau la baza proiectului de creare a unei uniuni economice si monetare la scara unui continent format din zeci de natiuni diferite vor fi puse sub semnul intrebarii in perioada urmatoare.
Viitorul Uniunii Europene este in joc si desi la nivelul principlalilor actori politici subiectul este deocamdata evitat, este probabil timpul pentru o analiza realista a perspectivelor acestui proiect.
Este util sa amintim faptul ca riscurile constituirii unei uniuni monetare in cadrul Uniunii Europene au fost sesizate de multi economisti in anii ’90. Astazi par profetice concluziile lui Milton Freidman din 1997: „Impulsul catre Euro a fost motivat politic, nu economic. Scopul era de a lega Germania si Franta atat de strans incat sa faca imposibil un viitor razboi european si de a pregati terenul pentru o federatie a Statelor Unite ale Europei. Cred ca adoptarea Euro va avea efectul opus. Va exacerba tensiunile politice transformind socurile divergente care ar fi putut fi cu usurinta rezolvate prin schimbari ale cursului de schimb in probleme politice care divizeaza. Unitatea politica poate sa pregateasca drumul uniunii monetare. Uniunea monetara impusa in conditii nefavorabile se va dovedi o bariera in calea realizarii uniunii politice.” (http://www.project-syndicate.org/commentary/the-euro–monetary-unity-to-political-disunity?)
Grecia exemplifica acest mecanism prin care tensiunile economice care nu-si pot gasi rezolvare prin fluctuatii ale cursului de schimb s-au transformat intr-o confruntare politica intre tari membre ale Uniunii Europene. Mandatul politic democratic incredintat de alegatorii din Grecia guvernului Tsipras nu coincide cu mandatul la fel de democratic pe care Angela Merkel il are din partea germanilor si nu exista o solutie institutionala prevazuta in tratatele europene care sa permita rezolvarea acestei divergente fundamentale. Indeplinirea unuia din aceste mandate presupune o tradare in cealalta parte, avand drept consecinta erodarea increderii in sistemul democratic de guvernare.
Si evident lucrurile nu se opresc la Grecia, fracturi politice similare au aparut in multe state europene, din Franta in Spania si din Marea Britanie in Austria sau Ungaria. Pentru a tine lucrurile sub control s-a apelat in ultimii ani la solutii la limita, de tipul interventiilor Bancii Centrale Europene, care ridica semne de intrebare cu privire la respectarea mecanismelor democratice de decizie politica.
Exista doua posibile rezolvari ale tensiunilor politice care se formeaza in Uniunea Europeana din cauza evolutiilor divergente din economiile statelor membre: cea sustinuta de partidele eurosceptice si antieuropene, care merge in directia renuntarii la proiectul de integrare europeana si revenirea spre situatia anterioara in care deciziile privind politicile economice si sociale raman concentrate la nivel national; si cea promovata de adeptii proiectului european care considera ca rezolvarea tensiunilor poate fi obtinuta prin adancirea integrarii si extinderea acesteia la nivel politici. Integrarea politica ar duce in ultima instanta la formarea unui guvern european comun, care ar dispune de un buget suficient de important pentru a gestiona disparitatile care apar inevitabil intre diverse regiuni ale continentului. Modelul mai mult sau mai putin explicit il constituie desigur Statele Unite ale Americii, o federatie ce cuprinde 50 de stateii.
Poate Europa sa aspire la depasirea problemelor actuale adoptand calea unei integrari extinse care sa cuprinda si dimensiunea politica, sau este ea condamnata sa faca pasul inapoi spre national si poate chiar nationalism in politica si economie? Dupa cum arata sondajele de opinie si alegerile care au avut loc in ultimul timp in tarile membre ale UE si pentru Parlamentul European, ideea adancirii si extinderii procesului de integrare europeana catre federalizare are tot mai putini adepti si tot mai putini politicieni se aventureaza in aceasta directie. Pe de alta parte, s-a investit atat de mult in proiectul european iar costurile si riscurile renuntarii la el sunt potential atat de mari incat nici alternativa revenirii la o structura economica si politica pur nationala si independenta nu pare mai atractiva.
In aceste conditii, scenariul cel mai probabil pentru urmatorii ani pare a fi lupta pentru a salva ceea ce se poate salva din proiectul european, facind totusi concesiile pe care tot mai multi dintre cetatenii tarilor membre le solicita prin vocea partidelor eurosceptice si antieuropene. Cat de departe si cat de repede va evolua acest proces de revizuire a contururilor Uniunii este greu de spus, fiecare zi care trece aducand noi elemente ce schimba datele problemei si modifica atitudinea liderilor politici si a alegatorilor. Putem totusi incerca sa descifram cam ce poate sa ramana si ce este probabil sa se schimbe din constructia eropeana in anii ce vin, folosind elemente care apar in prim-planul dezbaterilor politice si in sondajele de opinie din ultima vreme.
Dimensiunea cea mai putin controversata a constructiei europene este cea a comertului liber dintre statele membre. Este adevarat ca de la inceputul crizei au aparut destule voci care au pledat pentru masuri protectioniste de un fel sau altul insa acestea nu au castigat niciodata un suport foarte larg. Germania, cel mai mare exportator din Europa, este vital interesata in mentinerea pietei unice si nici statele care performeaza mai putin bine din punctul de vedere al exporturilor nu vad o alternativa la actualele aranjamente.
Daca pentru schimburile de bunuri principiile pietei libere europene sunt putin contestate, pietele serviciilor si a energiei sunt mai expuse. In aceste domenii integrarea la nivel european a progresat intotdeauna cu mare dificultate intrucat statele membre au preferat sa pastreze un control sporit asupra sectorului energetic in numele intereselor nationale nu intotdeauna clar definite.
Exista perspective destul de diferite ale marilor economii europene – Germania, Marea Britanie, Franta ssau Italia – asupra strategiei de urmat in domeniul energiei si tensiunile cu Rusia readuc in prim plan dimensiunea geopolitica a sectorului. In aceste conditii, eforturile Comisiei Europene de a promova integrarea in domeniul energetic vor gasi sustinatori mai ales in statele care se simt mai vulnerabile, in vreme ce statele mai puternice vor cauta solutii pe cont propriu. Progresele in domeniul formarii unei piete unice vor ramane deci limitate.
Piata unica pentru forta de munca si principiul liberei circulatii a persoanelor sunt elementele constructiei europene cele mai sensibile politic in momentul de fata. Migratia intre statele membre ale UE suprapusa presiunii refugiatilor din nordul Africii si din Orientul Mijolociu are loc pe fondul unei crize economice care in multe tari a adus un somaj ridicat si persistent. Influxul mare de migranti pune la grea incercare sistemele de asistenta sociala in tarile de destinatie iar costurile in crestere devin tot mai greu de justificat in fata alegatorilor.
Se acumuleaza si tensiuni culturale mereu mai mari pe masura ce populatii avand limbi, religii si obiceiuri diferite ajung sa traiasca intr-un spatiu care anterior era mai omogen cultural. Problema imigratiei ajunge astfel o tema principala de dezbatere in toate alegerile, de la cele pentru guvernele locale la cele nationale si europene si castigul inregistrat de partidele antieuropene in ultimii doi ani este fara indoiala datorat si discursului lor anti-imigrationist. Un recent sondaj de opinie realizat pentru publicatia franceza Le Figaro arata ca o majoritate a cetatenilor europeni sunt in favoarea suprimarii acordurilor Shengen. In aceste conditii, eforturile autoritatilor europene de a refuza punerea in discutie a unuia din principiile de baza ale Uniunii par sortite esecului si unele compromisuri sunt inevitabile in anii ce vin. Cum schimbarea tratelor europene este foarte greu de realizat procedural, este foarte probabil ca in practica sa fie tot mai mult tolerate tot felul de tactici prin care statele membre incearca sa descurajeze si sa selectioneze fluxurile de imigranti catre propriul teritoriu. Experienta Romaniei cu aderarea la spatiu Shengen arata cat de flexibil pot fi interpretate prevederile acordurilor europene atunci cand tari importante doresc acest lucru. Intr-un fel sau altul deci, libera circulatie va fi ingradita iar principiul liberei circulatii va fi reconsiderat.
Uniunea monetara este componenta cea mai ambitioasa dar si mai controversata din cadrul proiectului european. Desi se bucura de un considerabil sprijin populariii, moneda comuna euro s-ar putea dovedi calcaiul lui Ahile pentru UE. Moneda euro a adus statelor membre beneficii indiscutabile in termeni de stabilitate financiara si prin stimularea schimburilor.
Dar moneda euro este si sursa dezechilibrelor intre tarile din nordul si cele din sudul continentului, dezechilibre care acumulate in timp au condus la actuala criza din Grecia. Euro a pus in confruntare directa productivitatea si competitivitatea unor tari precum Grecia, Spania, Italia sau Portugalia cu productivitatea mult superioara a industriei germane. Intr-o piata fara bariere precum cea europeana, rezultatul nu putea sa fie altul decat expansiunea exporturilor germane in tarile mai putin competitive.
Tot moneda comuna a facilitat si crearea mecanismelor financiare prin care excedentele obtinute de Germania din export erau recirculate sub forma de credite acordate celorlalte tari. Dupa un deceniu in care acest sistem a functionat impecabil, a venit si momentul in care au aparut sincope in refinantarea datoriilor si revelatia ca unele tari debitoare s-ar putea sa aiba probleme cu serviciul datoriei lor.
Solutia propusa au fost programele de austeritate, un alt nume pentru vechea tactica de a strange cureaua pentru a obtine economii din care datoriile sa poata fi treptat rambursate. Insa cand nivelul datoriei este foarte mare precum in cazul Greciei, austeritatea severa si prelungita este un tratament ce risca sa ucida pacientul.
Ar fi insa inselator sa credem ca la baza crizei din Uniunea Europeana sta problema datoriilor unora din statele membre. Chiar daca datoriile ar fi sterse printr-un miracol, mecanismele economice si financiare edificate in jurul monedei euro ar continua sa produca dezechilibre pentru ca diferentele de productivitate si competitivitate dintre tari (sa spunem Germania si Grecia ca exemplificare) se mentin si peste un numar de ani ele ar re-produce situatia cu care ne confruntam astazi.
Exista in principiu trei solutii pentru restabilirea echilibrelor functionale in zona euro.
Prima, cea care sta la baza actualelor programe de redresare propuse tarilor care au primit ajutor financiar din partea creditorilor institutionali internationali, are in vedere adoptarea de reforme structurale care sa imbunatateasca productivitatea si competitivitatea economiilor mai vulnerabile.
Cea de a doua solutie ar fi ca Germania sa devina mai putin competitiva permitind de exemplu o crestere mai mare a salariilor si a consumului pe plan intern, ceea ce ar duce la o scadere a presiunii exporturilor sale.
In sfarsit, a treia solutie este de natura financiara si presupune instituirea unui mecanism de transfer de fonduri dinspre tarile ce realizeaza excedente comerciale (Germania) catre tarile cu deficite (Grecia).
Aplicate separat sau impreuna, aceste solutii ar putea in principiu conduce la o uniune monetara functionala si stabila. Cat de realiste sunt insa ele in conditiile concrete din Uniunea Europeana de astazi? Convergenta prin cresterea productivitatii si competitivitatii economiilor mai putin dezvoltate este calea normala pe care Uniunea Europeana a mizat inca de la infiintarea sa. In practica insa, procesul prin care o economie progreseaza in clasamentul productivitatii este indelungat, nu exista retete infailibile si adesea apare rezistenta la unele reforme care vizeaza imbunatatirea productivitatii dar au ca efect secundar modificari in distributia beneficiilor dintr-o societate.
Criza prin care trece zona euro in acest moment nu mai are rabdare sa astepte pana cand Grecia va deveni, eventual, asemanatoare cu Germania, astfel ca nu cred ca aceasta solutie ofera o iesire in momentul de fataiv.
Ideea ca Germania sa slabeasca ritmul si sa devina mai putin competitiva are de asemenea foarte putine sanse in practica. Intreaga structura a economiei germane este bazata pe export si redirectionarea sa catre consum intern nu se poate face peste noapte – germanii nu pot sa consume cate Mercedes, BMW si Audi produc! Exista si o rezistenta de inteles la ideea de a renunta de bunavoie la niste avantaje competitive castigate cu greu intr-un deceniu de reforme.
In sfarsit, solutia instituirii unor mecanisme de transfer financiar cvasi permanente intre tarile Uniunii Europene este nerealista atata vreme cat este lipsita de baze institutionale si de consens politic. Iar un consens politic nu se poate realiza intr-o Uniune in care politica este dusa pe baze nationale iar cetatenii sunt tot mai ostili integrarii sub diverse forme.
Intrucat nicio solutie corectiva nu este aplicabila pe termen scurt, uniunea monetara va continua sa produca dezechilibre care o vor submina.
„Catusele de aur” ale monedei euro trebuie sa fie desfacute si Grecia se afla deja foarte aproape de punctul acesta: exista informatii ca in aceste zile a fost pus in circulatie un plan prin care Grecia ar iesi din zona euro pentru o perioada de cinci ani. Daca se merge in aceasta directie, Grecia ar putea fi urmata si de alte tari membre si principiul ireversibilitatii monedei euro devine caduc.
In aceste conditii, intreaga constructie a uniunii monetare va fi in pericol sa se destrame si numai reforme radicale ar putea sa mai salveze ceva. Una din primele schimbari va fi probabil inasprirea conditiilor de admitere a unui stat membru in uniunea monetara – lucru usor de realizat deoarece tratatele in vigoare ofera o marja de interpretare a sustenabilitatii indeplinirii conditiilor. Mai dificila va fi gasirea unei solutii pentru a „legaliza” iesirea unui stat din uniunea monetara – de preferinta fara a recurge la modificarea tratatelorv. Ceea ce ar putea sa rezulte in decurs de cativa ani este o uniune monetara mai restransa ca numar de tari participante, cu conditii mult mai stricte de admitere dar si cu proceduri de iesire clarificate.
Marea Britanie a facut deja cunoscut ca intentioneaza sa propuna reformarea Uniunii Europene si unele din ideile sale de reforma merg tocmai in directia unei Europe „cu geometrie variabila”, in care statele membre au mai multa libertate de a decide individual cat din atributele suveranitatii nationale sunt transferate la Buxelles si care din deciziile luate acolo sunt preluate la nivel national. In plus, Londra doreste sa se asigure ca tarile care aleg sa ramana deoparte de unele proiecte initiate la nivelul Uniunii Europene nu isi vad afectate interesele de decizii luate de ceilalti. Datorita acestor pozitii, Marea Britanie pare foarte bine plasata pentru a prelua initiativa pentru un nou val de reforme care sa faca din Uniunea Europeana un proiect mai putin ambitios dar poate mai sustenabil.
Cu toate acestea, riscurile ca lucrurile sa scape de sub control pe termen scurt sunt foarte ridicate si iesirea Greciei din zona euro este de natura a declansa reactii imprevizibile ale pietelor financiare, blocaje institutionale, tensiuni politice si resentimente la nivelul cetatenilor care ajung sa ingreuneze functionarea Uniunii Europene pana la punctul in care divortul este dorit de toate partile. Liderii europeni ne asigura ca nu exista un plan B pentru Uniunea Europeana. Ei bine, suntem in punctul in care ar fi de dorit sa existe un plan B.
i Aceasta era chiar intentia fondatorilor proiectului european. In Declaratia de la 9 mai 1950 care a stat la baza formarii Comunitatii Carbunelui si Otelului in 1952, se mentioneaza explicit ca aceasta este privita ca primul pas catre federalizarea Europei.
ii Desi modelul american este inadecvat pentru Europa, dupa cum atrage atentia acelasi Milton Friedman: „Statele Unite sunt un exemplu de situatie care este favorabila unei monede comune. Desi compuse din cincizeci de state, locuitorii acestora vorbesc in proportie covarsitoare aceiasi limba, urmaresc aceleasi programe de televiziune, vad aceleasi filme, se pot si se misca liber dintr-o parte a tarii in alta; bunurile si capitalul se misca liber de la stat la stat; salariile si preturile sunt relativ flexibile; iar guvernul federal incaseaza ca taxe si cheltuie cam de doua ori mai mult decat guvernele locale. Politicile fiscale difera de la stat la stat, dar diferentele sunt minore in comparatie cu politica comuna nationala.” Prin contrast, „piata comuna europeana exemplifica o situatie care este nefavorabila unei monede comune. Ea este compusa din natiuni separate, ai carei locuitori vorbesc limbi diferite, au obiceiuri diferite si au un nivel de loialitate si atasament pentru propria lor tara mult mai mare decat cel pentru piata comuna sau pentru idea de „Europa”. Desi este o zona de comert liber, bunurile se misca mai putin liber decat in Statele Unite, la fel ca si capitalul. Comisia Europeana stabilita la Bruxelles cheltuie de fapt o mica fractiune din ceea ce cheltuie guvernele tarilor membre. Acestea, nu birocratia Uniunii Europene, sunt entitatile politice importante. Mai mult, reglementarile in domeniul industrial si al muncii sunt mai extinse decat in Statele Unite si difera mai mult de la tara la tara decat de la stat la stat american. Ca rezultat, salariile si preturile in Europa sunt mai rigide si forta de munca mai putin mobila. In aceste conditii, ratele de schimb flexibile ofera un mecanism de ajustare extrem de util.”
iii Pe tot parcursul crizei economice din ultimii ani, sondajele de opinie au aratat un atasament ridicat al cetatenilor din Grecia, Spania, Portugalia sau Italia pentru moneda euro.
iv Daca uniunea monetara europeana ar fi beneficiat de cateva decenii de crestere economica fara crize importante atunci poate ca aceasta solutie ar fi avut o sansa de realizare.
v De mentionat ca iesirea Greciei din uniunea monetara – Grexit – ar fi o situatie de facto, un lucru care se intampla fara ca cineva sa decida acest lucru, pentru ca de jure nu exista nicio prevedere in tratatele europene care sa reglementeze un asemenea proces si modificarea acestor tratate este foarte dificila.
***
Aurelian Dochia este consultant financiar, fost director al BRD și consultant pentru Banca Mondială
