Raportul dintre sumele intrate net în ţară ca investiţii directe şi soldul (cronic negativ) al contului curent al balanţei de plăţi a României s-a deteriorat rapid în ultimii trei ani şi se îndreaptă spre valori care nu mai permit susţinerea valorii reale a monedei naţionale în raport cu moneda unică europeană.
Astfel, de la valori mult peste cele de echilibru, s-a ajuns în 2016 chiar sub uşor sub paritate, pentru ca în primul semestru al anului în curs să ajungem, potrivit celui mai recent comunicat privind balanţa de plăţi, la un raport de doar 67%, cam pe sfert faţă de situaţia consemnată în anul 2014, anul în care am reuşit să readucem economia la nivelul din 2008.
Din păcate, ritmul de creştere al consumului intern a fost reluat la cote NEsustenabile, după ce ieşirea din criză s-a făcut (reamintim pentru cei care au uitat deja) cu precădere pe seama exporturilor şi grijii de a nu majora salariile peste posibilităţile rezultate din sporul de productivitate a muncii.
Reechilibrarea motoarelor de creştere prin turarea motorului intern pentru a vedea beneficii în buzunarele populaţiei a trecut, însă, dintr-o extremă în cealaltă iar soldul tranzacţiilor internaţionale cu bunuri, aşa cum apare el în secţiunea statistică a Bulet, inului BNR nr.6/2017 şi în recentul comunicat privind evoluţia balanţei de plăţi s-a deteriorate clar.
De la ceva mai mult de cinci miliarde de euro pe an minus în schimburile externe de mărfuri din urmă cu doar patru ani, ne îndreptăm acum spre un nivel dublu, fiind aproape sigur că vom traversa pragul psihologic de 10 miliarde de euro deficit pe an. (Iar problema este că această diferență e finanțată din împrumuturi). Ceea ce spune destul de multe despre competitivitatea produselor româneşti în condiţiile în care, evident, PIB-ul nu s-a dublat între timp.
Iar asta nu doar prin raportare la realizările altor state din regiune colege de Uniune Europeană, dar chiar pe propria piaţă de desfacere. Unde, oarecum paradoxal, atunci când vine vorba despre medie şi înaltă tehnologie şi/sau de preţuri rezonabile la joasă tehnologie, majoritatea românilor preferă produse din import.
Cât despre posibilitatea întăririi cursului de schimb, respectiv a scăderii raportului dintre euro şi leu (aşa cum puteţi verifica uşor că se prognoza sistematic în urmă cu doi – trei ani în cadrul comisiei de specialitate), nici nu mai poate fi vorba. Mai degrabă, se poate pune întrebarea unde ne vom duce la finalul acestui an.
În care valoarea de 4,49 lei/euro medie pe 2017, utilizată inclusiv la stabilirea bugetului va fi imposibil de păstrat. Cu consecinţele de rigoare în privinţa atingerii ipoteticului PIB de 181,9 miliarde de euro şi a costului sporit al achiziţiilor publice ( care oricum nu prea se fac din lipsa alocării fondurilor necesare).
Frenezia majorărilor salariale şi de pensii apare din ce în ce mai bizară dacă se face alăturarea creşterii preţurilor cu cea a veniturilor nete.
Unde se vede cum se cască o discrepanţă tot mai mare iar valoarea cumulată pe ultimii patru ani dă rezultate hilare.
Respectiv, la o creştere a preţurilor mai mica de 4%, corespunde o majorare a salariilor de aproape 60% în condiţii de cvasistabilitate a leului, ceea ce ar trebui să constituie un motiv de mare satisfacţie şi nu de exacerbare a revendicărilor venite din partea tot mai multor categorii sociale. Mai ales a unora care nu participă la activitatea zilnică, darămite la procesele de producţie.
Aşadar, poate ne trezim în ceasul al treisprezecelea şi stopăm tendinţele de destabilizare a economiei. Mai întâi ar trebui să consolidăm rezultatele cu totul extraordinare în creşterea nivelului de trai din ultimii ani şi apoi să visăm la pielea ursului din pădure. Piele care riscă să crape odată cu stabilitatea macroeconomică.
Urmărește-ne pe Google News
