teorie economică care exprimă relaţia dinamică dintre nivelul general al preţurilor, pe de o parte, şi cantitatea de semne băneşti în circulaţie, pe de altă parte; mărimea cantităţii de monedă fiduciară (bani încredere) este dimensionată de autorităţile monetare.
T.c. a b. a fost fundamentată iniţial de economistul suedez Kant Wicksell (1851-1926) şi apoi a fost dezvoltată şi consacrată ca atare în gândirea mondială de economistul american Irving fisher (1867-1947). Pornind de la cunoscuta teză a “debuşeelor” formulată de J.B. Say, conform căreia orice marfă nouă îşi creează propria sa piaţă prin intermediul pieţei altei mărfi, K. Wicksell a explicat cauzele care fac ca cererea de monedă să fie superioară sau inferioară ofertei de bunuri materiale şi servicii. Toate celelalte condiţii fiind date – remarca economistului suedez – nivelul preţurilor este determinat (influenţat) de cantitatea totală a banilor – semne ale valorii în circulaţie. Mai concret, el susţinea următorul lucru: atunci când cererea nominală totală (exprimată, evident, în bani) depăşeşte oferta totală de bunuri, preţurile tuturor mărfurilor au tendinţa de creştere, acestea cresc efectiv. T.c. a b. a fost pusă în termeni matematici de către I. fisher printr-o ecuaţie care îi poartă numele: MV = PT, unde: M – cantitatea de monedă existentă în medie în circulaţie, într-un interval de timp; V – viteza de circulaţie a monedei; P – nivelul preţurilor; T – volumul tranzacţiilor în acel orizont de timp. Ecuaţia lui fisher a devenit expresia t.c. a b., atunci când piaţa monetară s-a autonomizat şi când elementele ei din formulă (M şi V) au devenit privilegiate în ansamblul relaţiilor de schimb, adică în raport cu elementele ce surprind tranzacţiile de bunuri (P şi T). T.c. a b. a fost analizată critic încă de la începutul lansării ei. De pildă, Bertrano Nogaro a refuzat să creadă că relaţiile de schimb pot fi analizate şi explicate din perspectiva influenţelor masei monetare asupra preţurilor. De asemenea, Nogaro atrăgea atenţia specialiştilor că t.c. a b. se bazează pe identificarea nejustificată a cantităţii de monedă disponibilă cu cea efectiv cheltuită, pe de o parte, respectiv pe egalitatea dintre cantitatea de mărfuri oferită spre vânzare cu cea efectiv vândută, pe de altă parte. T.c. a b. a avut o valoare teoretico-meto- dologică deosebită în trecerea de la teoria metalistă a cantităţii de bani în circulaţie la teoria cantitativă şi apoi la teoria modernă (actuală) a monedei. Din punct de vedere didactic, această teorie are încă un rol important, fiind preferată ca model de analiză logico- istorică a fenomenului (procesului) monetar (v. Teoria calitativă a banilor, Monedă).
