ansamblu de măsuri prin care dezvoltarea economică şi socială ţine seama de cerinţele ecologice ale dezvoltării. Protecţia mediului este percepută atât în tehnică, cât şi în practică drept asigurarea condiţiilor necesare pentru conservarea şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, creşterea bogăţiilor naturale, asigurarea unor condiţii de viaţă şi de activitate tot mai bune pentru generaţiile prezente şi viitoare. Din toate punctele de vedere, calitatea mediului reprezintă elementul central inseparabil al calităţii vieţii. Buna calitate a mediului influenţează pozitiv creşterea economică deoarece, în primul rând, acţionează favorabil asupra princi- palului factor de producţie – omul, menţinându-i sănătatea şi scutind societatea de cheltuieli pentru asistenţa medicală şi, în al doilea rând, contribuie la asigurarea şi la activarea factorilor naturali de producţie – pământul cu întreaga paletă a bogăţiilor sale. Cheltuielile ce se fac cu protecţia mediului sunt mai mici atunci când se previne degradarea lui decât atunci când se repară. Cu alte cuvinte, în protecţia mediului nu terapia, ci profilaxia trebuie să constituie regula de bază. Aceasta nu exclude, desigur, şi nece- sitatea restaurării calităţii mediului acolo unde şi atunci când ea a fost deteriorată. O altă chestiune, nu
numai teoretică, ci şi practică, este aceea că investiţiile în protecţia mediului natural sunt productive, adică aduc venit. Protecţia mediului natural, pe lângă fap- tul că îl întreţine nealterat, îi dă şi posibilităţi noi de progres şi, prin urmare, îi menţine utilitatea, prelun- gindu-i existenţa în timp, dar şi contribuie la sporirea calităţii sale. În acelaşi timp, bunuri care mai înainte erau considerate “bunuri libere”, în sensul că erau utile, dar nu aveau valoare, deoarece nu necesitau cheltuieli (apa, aerul etc.), în ultimul timp necesită cheltuieli de muncă socială pentru a fi reproduse cu însuşirile lor iniţiale, în aşa fel încât ele să reintre în circuitul normal şi, în acest sens, obiectiv, intră în proporţii tot mai mari în categoria de bunuri ce costă şi au utilitate. De regulă, investiţiile în protecţia mediului atrag după ele efecte economice pozitive îndelungate, care adesea se prelungesc cu mult dincolo de termenul de recuperare a investiţiei globale. Neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru protecţia mediului provoacă pagube mult mai mari, fără a mai vorbi de pierderea de beneficii. De exemplu, în 1970, Japonia a pierdut de pe urma po- luării mediului 8% din produsul naţional brut, iar România, multe miliarde de lei prin inundaţiile din 1970 şi 1975, iar în ultimii ani, aproape în perma- nenţă. Protecţia mediului natural presupune: a) cunoaşterea lui temeinică şi a interacţiunilor dintre sistemul social-economic şi sistemele naturale, preve- derea consecinţelor mai apropiate şi mai îndepărtate ale acestor interacţiuni; b) utilizarea raţională şi cu economicitate maximă a resurselor naturale, indiferent de originea lor; c) prevenirea şi combaterea scrupuloasă atât a degradării mediului provocate de om, cât şi a celei produse de cauze naturale; d) armonizarea intereselor imediate, de lungă durată şi permanente ale societăţii umane în ceea ce priveşte utilizarea factorilor naturali de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună, rezervaţii şi monumente ale naturii, peisaj. Protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului natural cer un foarte însemnat efort ştiinţific, tehnic, economic, financiar, cultural-educativ şi o mare unitate de voinţă şi acţiune în acest scop din partea membrilor societăţii, iar pentru a putea fi desfăşurat continuu, efortul se cere efectuat pe baza principiului raţionalităţii şi eficienţei atât econo- mico-sociale, cât şi ecologice. Într-o asemenea concepţie, economicul, socialul şi ecologicul se îmbină într-o entitate larg umanistă şi democratică, atât pe plan intern, cât şi internaţional (v. Politică de mediu).
