funcţie complemen- tară celei a consumului, împreună cu care alcătuieşte totalul venitului. Astfel, în cazul unei funcţii a consumului simplă, definită C = a + bY (unde: a reprezintă consumul autonom, iar b înclinaţia marginală pentru consum), funcţia economisirii va fi dată de diferenţa
S = Y – C = Y – a – bY = –a + Y(1 – b).
Dacă avem în vedere nu numai consumul privat, ci şi cheltuielile guvernamentale, vom avea:
Y – T –C = I + G + T şi astfel, I = S + (T – G),
unde: T – veniturile bugetare, G – cheltuielile guvernamentale, iar Y – nivelul unui indicator macroeconomic agregat. Concluzia la formula
anterioară este că în situaţie de echilibru, totalitatea deciziilor de a economisi şi investi (ale sectorului privat şi ale guvernului) trebuie să fie consistente. Într-o economie care ia în calcul şi relaţiile comerciale şi financiare externe, şi dacă definim contul curent ca sumă dintre balanţa comercială şi veniturile nete ale factorilor de producţie cu exteriorul vom avea:
Y(PNB) = C + I + G + CC
şi deoarece S = PNB – C – G, rezultă: CC = S – I unde: CC – contul curent. Ultima relaţie face legătura între economiile şi investiţiile naţionale şi soldul contului curent. Aşadar, în funcţie de complexitatea modelului ales ca bază de studiu, semnificaţia funcţiei economisirii poate fi interpretată în diferite conexiuni (v. Funcţia consumului).
