relaţia care descrie legătura funcţională dintre venit şi cheltuielile de consum (exprimate ca variabile agregate), pe de o parte, şi consum şi alţi factori în afară de venit, pe de altă parte. F. de c. este de tipul:
C = C
0
+ C(Y),
unde: C – consumul; Y – venitul (exprimat ca venit naţional sau ca venit disponibil); C
0 – consumul
autonom; C(Y) – partea indusă a funcţiei de consum. Partea autonomă depinde de o serie de factori de natură complexă (tradiţii, obiceiuri de consum etc.). Partea indusă depinde de venitul disponibil şi de înclinaţia marginală spre consum. Această relaţie funcţională se constituie într-o relaţie semnificativă în cadrul modelului lui J.M. Keynes. În abordarea de filieră keynesistă, f. de c. este un instrument de bază al cheltuielilor agregate, formulându-se, astfel, cunoscuta ipoteză a venitului absolut. Dezvoltări mai recente au încercat să explice cheltuielile agregate de consum în termenii venitului relativ. În teoria economică contemporană controversele legate de f. de c. au în vedere şi o serie de alte ipoteze, cum ar fi, de exemplu: ipoteza ciclului de viaţă, ipoteza venitului permanent sau – legat de teoria bunăstării – ipoteza venitului endogen. Studii empirice relativ recente au pus în evidenţă că în general, pe termen scurt, se respectă ipotezele keynesiste ale venitului absolut. În schimb, pe termen mediu, dar mai ales pe termen lung, se consideră, de către majoritatea autorilor consacraţi, că această ipoteză nu mai rămâne valabilă (funcţia economisirii).
