formă (tip) de economie, care a predominat în Evul Mediu în ţările din Europa Occidentală, caracterizată prin existenţa marilor domenii funciare (latifundii) aflate în proprietatea laică sau bisericească, în cadrul cărora se produceau toate sau aproape toate bunurile necesare celor ce trăiau şi munceau pe terenurile aparţinând proprietarului funciar. E.f. era o economie închisă, preponderent naturală, proprietarii neavând relaţii de schimb extinse cu ceilalţi feudali. De asemenea, producătorii direcţi (iobagii, şerbii) nu intrau în relaţii de schimb cu stăpânii feudali, ei fiind dependenţi de aceştia. E.f. era o economie de subzistenţă. Organizarea acesteia se limita la satisfacerea nevoilor populaţiei feudei (domeniului). Proprietarii feudali nu urmăreau profitul, ei pretinzând de la ţăranii dependenţi mai ales prestaţii în natură (rentă în muncă sau în natură) (v. Economie, Sistem economic).
