activităţile economice şi de altă natură prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate prin intermediul pieţei spre destinaţiile lor, precum şi procesele de distribuire şi redistribuire prin care venitul se repartizează diferitelor activităţi. D. desemnează mai întâi conţinutul şi mecanismul acţiunilor economice care acoperă spaţiul şi timpul dintre producţie şi consum, adică “traseele” fluxurilor reale şi monetare, ansamblul operaţiunilor, lanţul proceselor operative şi aparatul tehnic pe care-l presupune deplasarea mărfurilor până ce ele ajung în sfera consumului. Prin intermediul d. se finalizează activitatea economică: întreprinderea producătoare/ comercială redobândeşte în forma bănească resursele investite de care are nevoie. În realizarea legăturii dintre producător şi consumator, d. nu se limitează la rolul de intermediar pasiv, ci îşi asumă rolul de exponent al preocupărilor acestora, informându-i şi influenţându-i, sporind astfel şansele realizării bunurilor şi satisfacerii nevoilor de consum. D. are o importanţă vitală în viaţa economică şi socială a societăţii moderne, apreciată atât prin prisma proporţiei în care antrenează resursele materiale şi umane, cât şi prin ponderea importantă pe care o deţine în preţul final al produselor. Ca parte a ştiinţei economice care studiază mecanismele formării şi redistribuirii veniturilor, teoria d. desemnează şi maniera în care venitul naţional este repartizat fie membrilor unei colectivităţi – repartiţie personală – fie între factorii de producţie – repartiţie funcţională (v. Repartiţie).
