piese din aur de o anumită mărime,
puritate, formă şi greutate cu însemne specifice
utilizate în procesul schimbului de mărfuri. B. de a.
au fost întotdeauna piese (monede) cu valoare pro-
prie, fiind primiţi (acceptaţi) ca mijloc de schimb şi
de plată nu numai în ţara în care au fost emişi şi puşi
în circulaţie, ci şi în alte ţări, pentru că, de fapt, ceea
ce conta erau cantitatea de metal preţios pe care o
conţineau şi titlul acestuia. Utilizarea aurului ca bani
se datorează în mod deosebit unor caracteristici
proprii acestui metal: inalterabil, uşor de transportat,
divizibil, poate fi redus la acelaşi grad de puritate
(omogenitate), nu este afectat în substanţa sa de
trecerea timpului. Emisiunea b. de a. constituia, la
început, dreptul exclusiv, monopolul şefilor locali,
apoi al regilor şi mai târziu al statului. Datorită ca-
racteristicilor proprii aurului, banii din acest metal
puteau fi tezaurizaţi, retraşi din circulaţie şi păstraţi
în diferite scopuri, iar ulterior reintroduşi în circulaţie.
Tezaurizarea b. de a. a jucat un rol deosebit în reglarea
masei monetare la nivelul cerinţelor activităţii eco-
nomice: dacă masa monetară creştea peste nevoi,
banii se depreciau; pentru a evita paguba ce rezulta
din acest proces, unii deţinători de b. de a. stocau o
parte din ei diminuând astfel masa monetară, ceea ce
modifica raportul dintre banii în circulaţie şi bunurile
de pe piaţă, şi crea condiţii pentru “scumpirea”
banilor, adică pentru creşterea puterii lor de cumpărare.
La Conferinţa Internaţională Monetară, care a avut
loc după primul război mondial la Genova, în 1922,
s-a stabilit în cadrul unui complex de măsuri că pe
piaţa internă a fiecărei ţări nu se mai bat monede din
aur, urmând să fie folosite numai bancnote şi monedă
metalică. De atunci emisiunea de bani de aur are loc
numai în anumite ţări care dispun de metalul preţios
necesar, în cantităţi şi condiţii strict limitate, prilejuite
de evenimente deosebite pentru ţările respective (v.
Bancnotă, Monedă divizionară).
