termen ce exprimă esenţa complexă a relaţiilor dintre oameni în legătură cu bunurile, îndeosebi în legătură cu bunurile – mijloace de producţie. Ca element definitoriu al proprietăţii în sens economic, a. semnifică, respectiv, ia în consideraţie aceste relaţii într-un mod aparte: ca relaţii sociale efective, nu aşa cum sunt consemnate în norme juridice; ca manifestare concretă a personalităţii umane în actul social, nu ca una dorită; ca efecte ale unor cauze de ordin social-istoric. A. se manifestă în/şi prin toate atributele raportului economic de proprietate, astfel: ca a. a dreptului de dispoziţie al proprietarului asupra bunului, manifestă ca putere deplină a acestuia de a dispune de bun; ca însuşire de către o persoană a dreptului de posesiune, prin dominaţia directă asupra obiectului proprietăţii; ca utilizare a acestui obiect, adică prin unirea efectivă a factorilor materiali cu cei umani în activităţile social-economice; ca însuşire a roadelor obţinute ca urmare a folosirii bunurilor aflate în proprietate, extinderea raporturilor de proprietate şi asupra rezultatelor economice; ca a. a dreptului de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului proprietăţii, însuşire apărută odată cu revoluţia managerială. Toate aceste forme ale a. se îmbină şi se intercondiţionează între ele. Efectul acestui proces fundamental depinde de modul în care societatea reuşeşte să distribuie aceste drepturi, apoi de modul în care acestea sunt înţelese de oameni, apropriate şi valorificate în activitatea lor economică de zi cu zi (v. Proprietate).
