>, stare a economiei, a pieţelor bunurilor economice, caracterizată prin menţinerea cantităţilor oferite, menite să răspundă cererii. Ea nu trebuie confundată cu supraproducţia, care constă într-o ofertă de bunuri marfare în exces faţă de cerere (la un anumit nivel dat al preţului); supraproducţia este opusul penuriei. Noţiunea de a. ţine mai mult de mit decât de economia reală. Mai aproape de zilele noastre, noţiunea este utilizată mai ales pentru a caracteriza două tipuri imaginare de societăţi ale abundenţei: cel al societăţilor “primitive”, în care echilibrul se realizează la un nivel scăzut şi este static, nevoile fiind limitate prin norme interioare ale comunităţii, modul de viaţă fiind unul frugal; cel al societăţilor cu productivitate înaltă, în care echilibrul se realizează la un nivel superior, activitatea economică – prin bunurile oferite – asigurând un înalt nivel de satisfacere a nevoilor umane (v. Raritate).
