zonă valutară constituită în perioada interbelică printr-o dublă reglementare – monetară şi comercială – în cadrul sferei de influenţă franceză, în interiorul căreia francul francez circulă cu aceeaşi valoare atât în metropolă, cât şi în “teritoriile de peste mări”. După 1945, z.f.f. suferă o serie de restructurări, cum sunt: punerea în circulaţie a francului C.F.A. în ţările membre din Africa; introducerea francului C.F.P. în Polinezia, Noua Caledonie şi Noile Hebride. Până în 1958 zona respectivă a prezentat caracteristicile unei zone instituţionalizate. Monedele naţionale ale ţărilor membre erau “garantate” de tezaurul francez, iar semnele monetare ale acestora se aflau în raporturi fixe faţă de francul francez. Din 1961 există două subsisteme în z.f.f.: regimul de cooperare monetară, cuprinzând 15 state din Africa de Vest şi Ecuatorială, care au încheiat convenţii bilaterale cu Franţa; regimul autonomiei monetare, care se referă la ţările nord-africane (Maroc, Algeria, Tunisia). Dacă, în primul caz, monedele ţărilor sunt garantate de tezaurul francez, iar convertibilitatea lor în franci este liberă şi nelimitată, în cel de-al doilea, monedele naţionale nu sunt garantate, existând însă un control general al schimburilor. În prezent semnificaţia z.f.f. s-a estompat ca urmare a tendinţei spre universalizare a sistemului valutar gestionat de F.M.I.
