România se numără printre primele trei țări din Uniunea Europeană cel mai puțin dependente de importuri energetice. Avem energie nucleară la Cernavodă. Avem hidro. Avem producție internă de gaze naturale, iar din 2027, odată cu intrarea în producție a perimetrului Neptun Deep, vom deveni exportatori neți.
Și cu toate acestea, industria noastră energo-intensivă plătește astăzi pentru energie mai mult decât competitorii ei din Germania, Franța sau Italia, țări care și-au protejat industriile prin mecanisme europene pe care România le-a aplicat incomplet sau deloc.
Există deja analize care avertizează că riscăm să devenim un hub energetic de export pentru Europa, dar fără consum intern, pentru că nu mai avem industrie care să consume. Dacă se va întâmpla, nu va fi o victorie energetică. Va fi un eșec de politică publică, cu consecințe economice și sociale pe care le vom resimți decenii.
Ce arată datele
Tabloul ce ni s-a conturat după consultarea industriei este îngrijorător, dincolo de orice retorică.
Niciun sector major nu mai operează la capacitate deplină. În metalurgie, gradul de utilizare a capacităților instalate a scăzut sub 50% în unele unități, iar în altele producția este zero, nu redusă, zero. Producția de îngrășăminte a fost sistată încă din toamna anului trecut. În industria hârtiei și cartonului, prețul actual al gazelor depășește de aproape trei ori pragul declarat de viabilitate, iar unele fabrici au instituit deja opriri temporare.
Compensațiile europene pentru costurile indirecte de carbon, un instrument creat exact pentru a proteja industria energo-intensivă în tranziție, au scăzut de la 100% în 2022 la sub 25% în 2024, pe fondul subfinanțării cronice a schemei naționale. Deficitul comercial în sectoarele afectate, ciment, oțel, chimie, a crescut în medie cu 9% pe an, iar în 2023 a depășit 9 miliarde de euro.
Contextul european nu e mai liniștitor. Între 2022 și 2025, industria chimică a pierdut 10% din capacitate, iar ritmul de închidere a combinatelor a fost de șase ori mai mare decât în perioada anterioară. Nu e o criză românească. E o criză europeană. Dar România o traversează fără instrumentele cu care Germania, Franța, Italia sau Cehia și-au protejat industriile.
Mai mult decât atât, în 2022, marii consumatori industriali au fost excluși de la schema de plafonare OUG 27 pe motiv că beneficiază de compensații ETS, deși în toate celelalte state europene cele două instrumente au funcționat simultan, nu alternativ. Această eroare de politică publică are consecințe vizibile astăzi.
De ce acum e diferit
Crize energetice am mai traversat. Ce face actuala situație diferită nu este amplitudinea șocului de preț, ci caracterul deciziilor deja luate. Nu mai vorbim de scenarii sau avertismente. Vorbim de fabrici oprite, de șomaj tehnic instituit din această lună, de volume de producție mutate în zone cu costuri energetice mai mici din afara Uniunii Europene, de concedieri colective deja notificate.
Diferența esențială față de crizele anterioare este ireversibilitatea. O capacitate industrială care se pierde, o oțelărie electrică, un combinat chimic, o unitate de aluminiu, nu se reconstruiește în luni. Necesită ani de pregătire, capital masiv și, mai ales, know-how care pleacă odată cu oamenii și nu se întoarce prin decret. Comunitățile monoindustriale nu se reinventează ușor. Lanțurile valorice care se rup nu se reconstituie la comandă.
Ce a funcționat și o problemă de echitate
Nu toate industriile sunt în același loc. Companiile care au ales să investească în modernizare, în eficiență energetică și în capacități proprii de producție din surse regenerabile, care au substituit combustibilii fosili cu deșeuri și biomasă, care au accesat Fondul de Modernizare sau PNRR pentru aceste proiecte, operează astăzi la 80-90% din capacitate. Sectoarele care nu au făcut aceleași alegeri sunt oprite sau în conservare. Investițiile în eficiență au funcționat.
Dar aceasta naște și o problemă de echitate pe care nu o putem ignora. Aceleași companii care au investit sunt astăzi excluse de la mecanismele europene de compensare a costurilor de carbon pe care competitorii lor din Franța, Germania sau Italia le primesc. Suportă integral costurile tranziției în factură, fără nicio compensație. Și concurează cu produse importate din zone non-UE care nu plătesc niciun cost de decarbonizare și au energie de două până la cinci ori mai ieftină. Nu ce au investit le creează dificultăți. Ci faptul că nu beneficiază de același teren de joc cu competitorii europeni. Nu e normal și nu poate continua la nesfârșit.
Decarbonizarea nu este un scop. Este un instrument.
Și aceasta ne aduce la miezul problemei, care este una de înțelegere a ce înseamnă, de fapt, decarbonizarea și pentru ce o facem.
Decarbonizarea nu este un scop în sine. Este un instrument de competitivitate. Are sens numai dacă reduce costuri, crește productivitate și face companiile mai puternice pe termen mediu.
Calea corectă este să investești în inovare, automatizare și digitalizarea proceselor de producție, să obții execuție mai precisă, calitate mai bună și consum mai mic de resurse per unitatea de produs și, din această reducere de consum, vine în mod natural și decarbonizarea. Nu invers.
O politică de decarbonizare care ignoră această logică și impune costuri fără instrumentele de compensare necesare nu produce tranziție. Produce relocarea producției în zone non-UE unde aceleași produse se fabrică mai poluant și mai ieftin. Asta nu este o victorie pentru climă. Este un eșec pentru toți.
Predictibilitatea bate orice subvenție
Există și o confuzie frecventă despre ce anume cere industria cu adevărat. Companiile nu cer bani în primul rând. Cer predictibilitate. Cer reguli stabile, termene clare și procese rapide. Un cadru legislativ și fiscal predictibil pe cinci ani valorează mai mult decât un grant incert pe doi ani, pentru că permite decizii de investiție care altfel nu se iau.
Un exemplu concret: Parlamentul a adoptat amendamentul prin care schema de compensare a costurilor indirecte de carbon va fi finanțată cu 150 de milioane de euro anual pentru companiile energo-intensive, ceea ce înseamnă aproape 100% din compensațiile cuvenite. Proiectul se află acum la președinție pentru promulgare.
Nu mai puțin important decât suma în sine este principiul: industria nu mai poate fi lăsată la discreția alocărilor politice anuale. Un plafon fix, clar și predictibil este exact instrumentul de stabilitate de care companiile au nevoie pentru a-și planifica investițiile. Acesta este modelul pe care trebuie să îl aplicăm oriunde putem.
Ce facem concret
Răspunsul are trei niveluri, cu calendare și responsabilități clare. Fondurile publice au rolul de a reduce riscul și de a crea condițiile pentru ca investițiile private să urmeze, nu de a le înlocui.
Pe termen imediat, există instrumente care nu necesită aprobare europeană și pot fi activate rapid. Includerea sectorului de fabricare a articolelor din sticlă în schema națională de compensare a costurilor de carbon este o obligație europeană cu termen limită 30 iunie 2026, pe care România o respectă cu întârziere.
Extinderea mecanismului de plafonare a prețului gazelor la marii consumatori industriali, complet neacoperiți astăzi, este urgentă în special pentru industria hârtiei și cartonului și pentru cea chimică. Deblocarea rambursărilor PNRR întârziate pentru companiile care au investit deja în capacități proprii de energie regenerabilă este o problemă administrativă rezolvabilă, cu impact imediat asupra lichidității.
Pe termen scurt, schema de ajutor de stat pentru reducerea temporară a costului energiei electrice pentru marii consumatori industriali, pe care o construim la Ministerul Economiei în conformitate cu cadrul european și cu modelele implementate în Germania, Italia și Franța, este instrumentul central.
Principiul este simplu: sprijinul ajunge direct la consumatorul industrial, fără filtre de intermediari, este predictibil, cu un buget anual prestabilit, și este condiționat de reinvestire în eficiență, automatizare și reducerea consumurilor.
Pe termen mediu, România are un avantaj competitiv real pe care Germania sau Franța nu îl au: energie nucleară și hidro cu costuri de producție semnificativ sub prețul pieței. Mecanisme de contractare pe termen lung cu Nuclearelectrica și Hidroelectrica pot oferi industriei predictibilitatea de care are nevoie pentru a investi în modernizare și decarbonizare.
De ce nu poate face un minister singur
Trebuie să fiu direct asupra acestui punct.
Aceasta nu este o problemă de energie. Nu este o problemă de economie sau de finanțe publice. Este o problemă de suveranitate industrială, iar răspunsul ei are nevoie de Ministerul Economiei, Ministerul Energiei și Ministerul Finanțelor la aceeași masă, cu un mandat politic asumat la nivelul Cancelariei Primului Ministru. Fără această coordonare, orice instrument parțial va fi insuficient. Industria nu poate aștepta calendarul normal al elaborării legislative. Deciziile se iau acum, în fabrici, și unele dintre ele sunt ireversibile.
Go green or die: Dar din motive corecte.
Cineva dintr-o discuție recentă a rezumat bine dilema: „Pe termen scurt, da, putem deplânge multe din ce ni se întâmplă. Pe termen lung, însă… go green or die.” Sunt de acord, dar vreau să fiu precis asupra motivului. Nu mergem spre energie curată pentru că e în trend sau pentru că ni se cere de la Bruxelles. Mergem pentru că este singura cale care ne eliberează de dependențele care ne-au vulnerabilizat sistematic, de volatilitatea geopolitică pe care nu o controlăm, de resurse și tehnologii pe care nu le producem. Independența energetică nu este un obiectiv de mediu. Este un obiectiv de securitate națională.
Dar tranziția se face cu industria, nu în absența ei. Sprijinul pe termen scurt nu este opus tranziției, ci în forma corectă este chiar condiția ei: companiile care primesc sprijin investesc în eficiență, automatizare și reducerea consumurilor, din care vine și decarbonizarea. Nu invers. O fabrică închisă nu face tranziție energetică. O fabrică închisă nu mai face nimic.
Viorel Băltărețu este secretar de stat în Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului.
***
Urmărește-ne pe Google News
