Există cel puțin zece trăsături comune între naționalism-comunism și naționalismul cu tente legionare:
1, Scoaterea României din alianțele occidentale și trecerea ei în sfera de influență a Rusiei.
2, Imposibilitatea de a alege liber, de a critica autoritățile, de a face greve.
3, Subordonarea totală de către partidul conducător a presei, justiției, sistemului bancar etc.
4, Dificultăți de a călători/a munci/ a studia în statele occidentale.
5, Sprijin puternic pentru regim din partea maselor needucate, a lumpen-proletariatului, a interlopilor.
6. Emigrația masivă a specialiștilor. Dificultatea extremă în a atrage specialiști necesari pentru funcțiile de decizie.
7. Pervertirea mecanismelor de funcționare a economiei de piață.
8. Tendințe de autarhie economică și de izolare internațională. Statutul de „paria” pentru România și pentru români.
9. Lipsa de competitivitate și încetarea finanțării externe, precursoare ale crizei sistemice.
10. Criza nu se poate rezolva pașnic (în condițiile dictaturii), fiind nevoie de o nouă revoluție/revoltă populară.
Parcurgând lista de mai sus, cititorul avizat va recunoaște trăsăturile definitorii ale naționalism-comunismului, mai ales ale celui practicat în ultimele două decenii (1971-1989), după o scurtă perioadă de dezgheț ideologic (1965-1971). Și încă aici nu am amintit de trăsăturile cele mai nocive ale acelui regim: intruziunea în viața privată prin controlul natalității; cultul deșănțat al personalității conducătorului; raționalizarea alimentelor etc.
Nostalgicii naționalism-comunismului de la noi tind să minimizeze toate aceste trăsături negative, idealizând în schimb câteva avantaje:
- urbanizarea rapidă (dar incompletă) a unei populații rurale;
- asigurarea pentru toți a unui spațiu de locuit (fie el lipsit de un minim confort);
- asigurarea pentru toți a unui loc de muncă (chiar dacă prost plătit, cu echivalentul a 100 -200 dolari pe lună);
- un anumit spirit de egalitate, salariul unui ministru nedepășind de 5,5 ori salariul unui muncitor necalificat.
Îndeosebi pierderea ultimelor două avantaje (locul de muncă asigurat și remunerația egalitaristă) sunt resimțite dureros de perdanții tranziției la o economie de piață. Iar autoritățile din ultimele decenii au făcut prea puțin pentru a corecta aceste nedreptăți (reale sau percepute). În primul rând, problema șomajului de durată (mai ales în rândul tinerilor) nu a fost tratată corespunzător, prin politici de școlarizare, recalificare, sprijinire a firmelor care angajează șomeri etc. În al doilea rând, a fost lăsată inegalitatea să se adâncească, prin beneficii extra-salariale generoase pentru anumite categorii de personal, prin sistemul de pensii speciale, prin înlocuirea impozitării progresive cu o impozitare cu cotă unică etc.
Să nu ne mirăm, atunci, că mai ales tinerii NEET (neaflați în sistemul de angajare, de educație sau de recalificare), care trăiesc de pe o zi pe alta/în grija părinților și care văd inegalitățile crescând, devin tot mai frustrați și îngroașă rândurile celor care ar prefera un stat autoritar sau dictatorial. Adăugați la aceasta procesul educațional tot mai precar, spălarea pe creier practicată pe rețelele sociale, războiul hibrid dezlănțuit de Rusia contra statelor UE, lipsa memoriei colective privind comunismul și veți afla motivele pentru care partidele naționaliste cu tente legionare cresc în sondajele de opinie.
Nimeni nu poate nega progresele evidente ale democrației românești, fie ea imperfectă:
- apartenența țării la UE și la NATO și ieșirea din sfera de influență a Rusiei;
- posibilitatea de a alege liber, de a critica (uneori într-un limbaj suburban) autoritățile, de a face greve fără a păți nimic;
- relativa independență a presei, a justiției, a băncilor față de factorul politic;
- ușurința de a călători/ a munci/ a studia în oricare stat din lume;
- reținerea în țară a specialiștilor printr-un raport salarii/ cost al vieții mai bun decât în Occident. Este drept însă că prea puțini din acești specialiști acced la poziții decizionale;
- funcționarea, fie și imperfectă, a mecanismelor economiei de piață;
- faptul că România nu este izolată internațional (precum Ungaria lui Orban sau Serbia lui Vučić), iar a fi român a încetat a fi un stigmat în țările civilizate;
- faptul că avem încă ramuri competitive (IT, transporturi, energetică) și că beneficiem de o finanțare generoasă de la organismele europene și de la investitorii privați;
- faptul că, în condițiile actuale, orice criză politică sau socială se poate rezolva pașnic, pe căi democratice;
- faptul că nu mai avem un control al natalității, nici cultul personalității conducătorului (mai degrabă dimpotrivă), nici raționalizarea alimentelor.
Dar toate aceste realizări incontestabile li se par nesemnificative perdanților tranziției. O dată pentru că, neavând educația istorică necesară, consideră aceste realizări ca fiind date/de neînlocuit. A doua oară, deoarece, din naivitate, nu își pot închipui că un regim dictatorial/autoritar ar putea da înapoi ceasul istoriei. Ei, resentimentarii, nu știu că un regim naționalist cu tente legionare ne-ar scoate din Europa (metaforic vorbind) pentru mai mult de o generație și că sfârșitul acestuia nu va putea fi înfăptuit altfel decât prin violență.
Suntem, așadar, condamnați să repetăm istoria? Nu neapărat, dacă elitele acestei națiuni vor înțelege că tratarea cu superioritate a perdanților tranziției trebuie să înceteze. În primul rând, ar trebui redată acestora demnitatea și speranța într-un viitor mai bun. Asta presupune mai multă aplecare asupra problemelor inegalității de șanse, mai ales pentru copiii din mediul rural sau cei cu părinții plecați la muncă în străinătate. De asemenea, presupune politici active de inserare a tinerilor pe piața muncii, prin educație și recalificare. Presupune și o diminuare a inegalității, prin eliminarea privilegiilor și prin revenirea la impozitarea progresivă. Nu în ultimul rând, reamintirea constantă a faptului că actualele realizări ale democrației nu sunt veșnice dacă nu sunt apărate în mod conștient.
(Citește și: ”Valentin Lazea: Salariile să nu crească mai rapid decât productivitatea, pensiile să nu crească mai rapid decât salariile – e esențial pentru păstrarea echilibrelor”)
***
Urmărește-ne pe Google News
